I s-a întîmplat unui prieten. O iubea pe una, o oarecare. Aparent, mai mult decît ea pe el. Ești ca o cîrpă, îi zicea ea. El nu înțelegea ce pula lui vrea de la el. Cînd se răstea la el fără motiv, rămînea perplex, ca în fața unei statui cu Bendeac dezbrăcat. Cînd îi rîdea în nas, era descumpănit ca Bucurenci în imediata apropiere a vaginului. Uneori scîncea stins cu fața înfundată în pernă. Ce-i drept, tipa avea și ea dreptatea ei. Băiatul era o cîrpă.

I-am întîlnit din nou pe amîndoi, după cîteva luni. Situația se schimbase un pic. Un pic spre radical. El o dădea ocazional cu capul de pereți și îi ejacula pe față și în păr. I-o tăia scurt cînd se pisicea și o înjura de mă-sa. Ce mai, era un mîrlan autoritar și lipsit de orice finețe. Ea ura chestia asta, dar pe el îl adora chiar și-atunci cînd mătura cu ea pe jos. Și îi reproșea mereu, deloc convinsă, că nu mai e cîrpa de altădată.

V-ați prins? Asta e dragostea. Nu prostia aia cu ”să privească amîndoi în aceeași direcție”. Inscripționați repede pe căni și pe tricouri chestia asta, că o să facă istorie: dragostea e atunci cînd sînt amîndoi cîrpe în același timp. Și da, dragostea e un sentiment de căcat, pentru că implică cîrpe. Cine poate iubi o cîrpă decît altă cîrpă? Și cine poate fi mulțumit cu el însuși atîta timp cît știe că e o cîrpă? Păi, uitați-vă prin parcuri, la toți cocalarii care se pupă cu zgomot și folosesc diminutive cînd se adresează unul celuilalt. Ăia sînteți voi! Nasol, nu?