Era un magazin românesc, cu briz-brizuri românești la ușă și cu de toate românești în el. Genul de magazin în care găsești totul, deși niciodată cînd intri în el nu-ți trebuie mai mult de un suc sau o apă plată. Burtosul cu borsetă la vreo 50 de ani care m-a întîmpinat fără măcar să se uite la mine părea să fie patronul acelei coșmelii, mai degrabă decît un simplu vînzător. Se citea pe el siguranța de sine și mîndria de a stăpîni acel mic univers cu sticlele de spirtoase într-un colț și dulciurile în celălalt. Acolo el era Dumnezeu și oricine-ar fi intrat trebuia să fie conștient de asta, indiferent de pretenții. Ale mele nu erau exagerate, nu-mi doream decît două baterii pentru o lavalieră.

Eu, politicos cum mă știți: Aveți baterii?

El continuă să nu mă privească și se mulțumește să-mi facă un semn nedefinit din grumaz. Părea să arate spre ceva. Mă uit în stînga și-n dreapta cîteva secunde, încercînd să reperez bateriile în acea mare eterogenă de obiecte.

Eu, mieros de-a dreptul: …n-am înțeles. Aveți baterii?

El, deschizînd gura cu un efort supraomenesc: Da…

Eu, pierdut în universul minimarketului: Unde?!

El, plictisit și transpirînd autosuficiență: Acolo, în fața ta…

Dar vai, în fața mea era el, pentru că, vai din nou, tind să stau cu fața la oamenii cu care vorbesc.

Mă uit în ochii lui și întreb cu o inocență sinceră: În fața mea cînd mă uit în ce direcție?

Își ridică o sprînceană. Îi trece prin minte că s-ar putea să fac mișto de el… Dar nu, alungă acel gînd nebunesc cu o mînă plimbată pe buza superioară, de la stînga la dreapta nasului. Acea ștergere de muci și de transpirație în același timp îl face să realizeze că nimeni nu poate face mișto de el acolo, în lumea lui. Așa că îmi spune binevoitor, pe același ton neutru, dar adăugînd un detaliu esențial: Acolo, în fața ta, pe raft

Am căscat ochii mut ca un lebăr. Afară ploua și eu trebuia să ajung cu lavaliera urgent la Sport Spirit, unde mai puteam filma încă cel mult jumătate de oră, pînă să se deschidă barul. Scîncesc, aproape: Pe care raft?!

Incredibil, dar omul nu s-a enervat absolut deloc. A păstrat exact același ton jemanfișist de la începutul discuției, în care eu (dacă vă mai amintiți) îl întrebam dacă are baterii. Mi-a răspuns și de data asta simplu, continuînd să arate doar cu grumazul locul unde se aflau bateriile: Acolo, lîngă plicurile de ness!

Dar plicurile de ness…!? Brusc, rolurile s-au inversat. L-am privit eu chiorîș, convins că mă ia la mișto. Vă asigur că nu mă lua, pur și simplu era prea plictisit și ca să-mi arate cu degetul, și ca să dea detalii (detalii altfel destul de complicat de oferit, avînd în vedere feng shui-ul deplorabil al cașcarabetei). Cînd tocmai își trăsese aer în piept și părea pregătit să mă ajute cu adevărat, se aude cîntecul ACELA. Cîntecul acela obsedant de care nu mai scap, deși l-am auzit prima oară acum vreo două săptămîni: DANSUL PINGUINULUI. Omul își scoate telefonul de la brîu, apasă un buton și muzica se oprește. Dar în locul ei pornește o discuție colocvială: Ia zi, fă!

Mi-a întors spatele pur și simplu. A urmat o convorbire lungă cu doamna de la capătul celuilalt mobil, presărată de ”fă”-uri și de înjurături adresate unor terți. Eu m-am dat doi pași în spate, încercînd să arunc o privire cît mai globală acelui perete atît de plin încît cred că conținea cel puțin 138 de invenții ale lumii civilizate. Una dintre aceste 138 de invenții erau bateriile mele. Le-am găsit după cîteva minute. Erau, într-adevăr, pe raft, lîngă pliculețele de ness.