Se trezi în întuneric, tresărind speriată. Visase frumos. Visase că mai există oameni. Visase că încă mai are familie. Îşi visase tatăl aranjîndu-i şuviţa pe frunte. Şuviţa aia care nu stătea niciodată unde o punea, nici cu o mie de geluri. Pe maică-sa n-o văzuse în vis, dar simţise miros de plăcintă cu mere şi ştiuse că era acolo, în bucătărie. Îi venea să plîngă pentru că nici în visul ăsta nu se dusese să o vadă. Niciodată nu-şi vedea mama în vise şi nici nu-i putea recrea chipul în minte. În schimb, îşi văzuse fratele în pragul bacalaureatului, tocind bosumflat un comentariu la „Odă în metru antic”. Atunci, în ziua probei la română, s-a întîmplat totul. Amintirea zilei aceleia o făcu să se chircească de groază în ascunzătoarea sa de lîngă lacul Cişmigiu. De fapt, nu era cine ştie ce ascunzătoare. Doar o groapă săpată în pămînt şi acoperită cu vegetaţie. O săpase cu mîinile, cu unghiile, cu gura, în timp ce creaturile încercau s-o facă una de-a lor. Nici acum nu ştia cum reuşise să scape.

Cîte zile or fi trecut? 28, se gîndi. Ba nu, 30. La naiba! Două luni?! Sau poate chiar mai multe. La început, fusese atît de speriată încît zăcuse pe fundul micului ei buncăr improvizat zile, poate săptămîni, convinsă că o vor găsi şi o vor ucide. Linsese pămîntul reavăn de sete. Habar n-avea cît timp trecuse cînd, în sfîrşit, ieşise din ascunzătoare ca să caute şi ceva de mîncare. Apoi rîse nervos şi se întrebă cu glas tare dacă chiar contează cît a trecut. Şi iarăşi îi veniră în minte chipuri de oameni… Oare mai existau oameni? Zîmbi cînd se gîndi la gaşca ei de prieteni cu care, cu doar o zi înainte să se întîmple totul, fusese în parc, cu bicicletele. Chiar în parcul care acum îi servea de ascunzătoare.

Dar nu era timp de nostalgii. Deşi acoperişul pe care şi-l făcuse bloca orice rază de lumină, ea simţea apropierea dimineţii. O mirosea. Nu ştia exact a ce miroase. Mirosea a dimineaţă. Mirosea a frică. Dimineaţa ieşeau ei. Mereu la fix, la ora 7. În primele trei ore, atacau furibund, dezlănţuiţi, fără o ţintă precisă. Dărîmau ziduri, incendiau maşini şi asanau lacuri în căutarea lor disperată de hrană. În acel interval erau de zece ori mai rapizi, mai puternici şi mai ingenioşi decît în restul zilei. În acel interval aveau IQ-ul cel puţin 90. Între 7 şi 10, Laura nu putea decît să se roage să nu o găsească. Dacă dădeau de ea, oricum nu ar fi avut nici o şansă. Îşi pipăi buzunarul în care ţinea unghiera cu care avea de gînd să se sinucidă. De la catastrofă, se gîndise la fix 18 moduri de a se sinucide folosindu-se de o unghieră. Cel mai scurt dura 3 secunde. Cel mai scurt era cel mai bun.

Îşi dădu seama imediat cînd se făcu 7. Liniştea dispăru brusc, înjunghiată de zeci de ţipete. Ieşiseră să se hrănească. Laura se chirci din nou şi începu să se roage. Doar atît putea face. Aşa făcea mereu. Tatăl nostru care eşti în ceruri… Un cuplu de creaturi trecu pe deasupra ei. Mergeau cîte doi, mereu cîte doi. Sfinţească-se numele tău… Creaturile se opriră exact deasupra ei şi începură să ragă în limba aceea a lor care îţi zbîrlea părul, mai ales că o puteai descifra cu greu, printre horcăieli. Vie împărăţia ta… „Ţi-am zis-o pe aia cînd am fost la sală şi nu m-au lăsat să intru că eram prea prost îmbrăcat?”, descifră Laura, îngrozită. Facă-se voia ta… „Da, mi-ai mai zis-o! Ajunge! Trebuie să găsim altele! La vînătoare! Simt miros de secrete umane!” urlă celălalt, după care se puse în patru labe şi începu să adulmece alert acoperişul încropit al Laurei. Precum în cer aşa şi pe pămînt… Creatura începu să sape cu sălbăticie.

(continuarea, după amiază. Pînă atunci, simţiţi-vă liberi să o continuaţi voi cum credeţi de cuviinţă. Poate ghiciţi chiar twist-ul.)