23 este un căcat. Singura amintire care mă leagă de numărul ăsta este căminul în care am stat în anul 2 de facultate. P23, din Regie. Situat (după cum vă aşteptaţi) între P22 şi P24. Am locuit un an în acea cameră minusculă şi duhnind a igrasie, împreună cu un prieten şi cu prietena lui. Cînd ne încăpăţînam să stăm toţi în picioare în cameră, încăpeam cu greu în spaţiul dintre paturi, frigider, chiuvetă şi cele două mese. Dar vai, igrasia! Ne puţeau toate hainele a canal. Mirosea atît de urît la noi în cameră încît şi gîndacii refuzau să ne onoreze cu prezenţa. Toţi vecinii de palier aveau zeci de gîndaci în camere. La noi nu am văzut picioruş. Era sub demnitatea lor să stea în asemenea condiţii.

Dar cel mai greu cu căminul ăsta mi-a fost cu baia comună. A fost prima şi (sper) ultima dată cînd nu am avut baia mea. Şi, mai ales, cînd a trebuit să execut ambele trebi la WC-uri turceşti, multe chiar fără uşi care să te protejeze de privirile indiscrete ale altor doritori. Pot spune fără nici o glumă că în anul acela mi s-a redus dramatic cantitatea de cărţi citite. Tocmai eu, care, ca majoritatea bărbaţilor, pierdeam şi cîte jumătate de oră pe WC, captivat de vreo poveste de dragoste care se desfăşura armonios în sunet de băşini. Ba m-am mai găsit şi să-mi rup piciorul pe vremea cînd stăteam în P23. Nu vă puteţi imagina cît de greu este să te caci la un WC turcesc cînd nu îţi poţi îndoi unul dintre picioare. Nu vreau să vă sperii sau, mai rău, să vă amuz descriindu-vă poziţia în care am reuşit, în cele din urmă, să fac ce era de făcut. În orice caz, stăteam aproape suspendat, sfidînd gravitaţia, ţinîndu-mă cu ambele mîini de pereţii odioasei băi.

Şi, în afară de banalele reşouri cu mîncare de la uşi în care scuipau toţi vecinii, mai am o chestie ciudată legată de căminul ăsta. Pentru că geamul meu era cumva la drumul de ieşire din Regie spre Carrefour (sau de întoarcere dinspre cluburile Princess sau R2, dacă vreţi), vedeam în fiecare noapte bătăi sau pupături între beţivi de la geam. Dar cel mai insistent era un grup de beţivi care, de fiecare dată cînd o făceau lată, cîntau „Un actor grăbit” la geamul meu. Regret şi acum că n-am intrat niciodată în vorbă cu ei. Sînt foarte curios ce fel de oameni cîntă din Laura Stoica atunci cînd sînt beţi.