vedeți aici de ce n-ar trebui să pariați vreodată la casa de pariuri a lui Dinu Patriciu

Ați observat că cele mai bune prietene ale unei fete frumoase sînt urîte? Încep să cred că urîtele dau concurs de angajare pentru o prietenă frumoasă care să le mărească șansele de a fi observate (fie și datorită ei) pe stradă sîmbătă seara. Nu mai clătinați din cap. E demonstrat statistic: dacă ești fată și ai o prietenă frumoasă, poți să renunți la machiaj și alte trucuri, pentru că te asigur eu că ești urîtă. Și, ca să nu se supere gagicile, fenomenul se aplică și la băieți. În toate grupurile de prieteni (că le mai schimb) în care m-am învîrtit în decursul vieții exista un băiat frumos și niciodată ăla n-am fost eu. Și nu e doar că eram eu (sau ceilalți) extrem de urîți și el părea frumos prin contrast. Nu, chiar era băiat de ăla păpușă, care semăna cu Nick Carter, Justin Timberlake și Brad Pitt la un loc. E drept, la băieți fenomenul nu e chiar așa frustrant cum presupun că e la bietele fete. Doar că la un moment dat devine enervant să te tot abordeze gagicile ca să le faci lipeala cu prietenul tău. Mai ales cînd gagicile sînt bune. Dar în ziua aia s-a întîmplat ceva ciudat.

Gagica m-a rugat printr-o prietenă să mă întîlnesc cu ea după ore, pe o bancă din spatele liceului. Știam deja ce vrea, pentru că remarcasem privirile umectate pe care i le arunca prietenului meu de cîteva săptămîni cînd ne intersectam pe coridoare. Ajuns la locul stabilit, am salutat-o în doi peri și m-am așezat plictisit pe bancă, așteptînd să înceapă poezia și sperînd că va fi scurtă și la obiect. N-a fost.

– Știi… prietenul tău, Ernest… De ce îl cheamă așa, de la Hemingway? și după ce zice asta se roșește ca o proastă. Ca o proastă citită.

Ridic sprînceana înspre obrajii ei îmbujorați. Pe asta n-o mai auzisem. Nici nu-mi mai amintesc dacă aveam internet atunci, c-aș fi bănuit-o de căutări intense pe Google. Fata din fața mea crezuse că tatăl lui Ernest, miner de subteran, îi dăduse numele lu’ fiu-său (cel născut în foamea din ’85) după un prozator american. Sau poate pur și simplu făcea pe deșteapta.

– Nu, de la Maftei, mint eu, cît de sec pot.

– Ernest Maftei? întreabă gagica, pe trei sferturi dezamăgită.

– Nu, Maftei de la Rapid… Îmi zici odată ce vrei?

– Păi, îmi place și… Mă gîndeam că poți vorbi tu cu el, să-l întrebi dacă ar vrea să ne vedem…

– Mda, sigur, i-o tai scurt. O să-i zic. Și mă ridic grăbit de pe bancă.

Era început de vară și sfîrșit de zi. Cerul la asfințit semăna cu un tampon pe care-l văzusem aruncat în baia fetelor și vîntul plimba un miros zgomotos de flori printre frunzele dese ale plopilor. Nu știu exact a ce flori mirosea și nu știu dacă asta a contat în extraordinarul eveniment care urma să se întîmple. Dar eu așa mi-am imaginat, că un gaz ciudat a determinat-o să reacționeze astfel, ca în Parfumul lui Suskind. Cert e că tipa m-a tras energic de mînă, forțîndu-mă să mă așez la loc pe bancă. Asta nu mi se mai întîmplase.

– Ce vrei? îi zic și mă trag din strînsoare, suficient de brutal cît să înțeleagă că nu vreau să fim cei mai buni prieteni.

Nu a zis nimic. M-a luat în brațe și și-a rezemat capul pe umărul meu.

– Ah, iubitule… Iubitule… Iubitule…

Era pentru prima oară cînd auzeam pe cineva repetînd de trei ori un cuvînt cu asemenea emfază. Credeam că așa ceva nu se spune decît în filme. De fapt, ca să fiu și mai sincer, era pentru prima oară cînd cineva îmi spunea iubitule. M-am tras puțin înapoi și m-am uitat de sus în cărarea din creștetul ei rotund, gîndindu-mă dacă să fug sau să fac un gest protector. E nebună, săraca, m-am gîndit și am bîiguit:

– Da, ce s-a întîmplat?…

– Spune-mi că mă iubești!

Ce dracu’ de joc mai e și ăsta?

– Te iubesc!

– Și eu pe tine! Dintotdeauna! De cînd ne-am văzut prima oară! Vrei să mă săruți?

Și, fără să aștepte răspuns, se ridică un pic și mă pupă apăsat pe buze, fără să-mi dea măcar ocazia să mi le dezlipesc una de alta.

– Irina… Irina… Irina… zic și eu, maimuțărind-o drăgăstos, tot ca în filme, dar privind-o precaut ca un ogar speriat.

– Ai mei sînt plecați în concediu, face ea deodată, ca trăznită de un gînd venit de nicăieri. Vrei să mergem la mine?

Dumnezeule, vrea să mă omoare! Să mă atragă într-un altar ciudat al nebunelor de la bio-chimie și să mă ucidă cu o eprubetă!

– Da, normal, zic, învingîndu-mi frica.

N-am mai zis nimic pînă la ea. N-am mai zis nimic pînă ne-am smuls hainele și ne-am futut cum se futea la liceu, iepurește și animalic, fără preludiu, timp de 3 minute întregi. După, o lumină plăcută și roșiatică pătrundea prin draperiile ei rafinate, din imitație de lemn. Am uitat să vă zic că era frumușică. De fapt, nici nu avusesem timp să-mi dau seama de asta. Abia atunci, trîntit în pat lîngă ea, mi-am dat seama că era o tipă mișto. Și nu doar în măsura în care orice tipă dispusă să se culce cu tine la liceu e o tipă mișto. Am vrut să reiau jocul, șăgalnic:

– Te iubesc ca-n prima zi, draga mea!

– Minți! căzu răspunsul ei ca o ghilotină. Se ridicase. S-a îmbrăcat rapid, cu mișcări scurte, apoi m-a fixat cu o privire de gheață pînă mi s-a micșorat de la frig.

– MINȚI! repetă ea, și-mi aruncă blugii în față. Nu m-ai iubit niciodată! Crezi că sînt nebună?!

Aoleo, îmi zic. Nebuna crede că o cred nebună. Asta nu poate fi bine.

– Nu, nu, nu! Nici vorbă… Cred că ești o fată foarte normală!

Nu mi-a ieșit prea bine complimentul ăsta.

– Iar tu ești un mincinos! De ce mi-ai zis că mă iubești dacă nu erai sincer?

– Ba eram! am reușit să zic.

– Ba nu. Te rog frumos să pleci!

M-am îmbrăcat repede, rușinat. M-a urmărit cu privirea pînă în ușă. Cînd să ies, mi-a zis cu o figură schimbată, zîmbitoare:

– O să-i spui lui Ernest chestia aia?

– S-s-sigur că da!

Și am fugit în jos pe scări.