Ne-am mutat redacția undeva prin Floreasca. Cartierul părea ok și vremea ne ajuta la prima impresie. Ne-am mutat în prima zi de toamnă, aia cu 15 grade, frig, vînt și soare neprietenos. Cînd se face brusc frig, mirosul Bucureștiului devine aproape plăcut. Sau poate unde eram și noi nostalgici. Noua redacție e mai mare și mai frumoasă, dar parcă tot în cocina de pe Ion Bogdan 26 ne simțeam ca acasă.

Așa că am plecat în haite să inspectăm noul cartier. Trebuia urgent să găsim o cantină și zece terase unde să ne simțim ca acasă și să bem la fiecare pînă ne facem de rîs, apoi să trecem la alta. Eram în curs de explorare a pămîntului nou cînd telefonul mi-a vibrat nervos în buzunar. Era un coleg rămas la redacție: ”Băi, vino repede, că l-ai blocat pe unu și vrea să-ți zgîriie mașina!”. I-am spus că vin în 5 minute și am grăbit pasul spre redacție. După două minute mă sună iar: „Băi, nu vii? Hai, că nu pot să-l mai țin!”. Cînd am ajuns, am dat peste un moș cu aspect îngrijit, de valet englez, și cu un Oltcit la fel de îngrijit care stătea să intre în curte. Stătea, pare-se, din cauza mașinii mele nemțești cam la fel de mare și de scumpă ca Oltcitul domnului, care îi bloca un colțișor de poartă. M-am grăbit să mă sui la volan și am bălmăjit că-mi pare rău și că mi s-a părut că are loc (chiar și acum mai cred că avea). Dotat cu o rangă, omul a făcut un semn amenințător cu degetul, în timp ce porneam motorul, și a urlat, cu spume la gură: ”Dacă mai întîrziai două minute te făceam rău de tot!”. Am deschis geamul politicos, oprind manevrele de deblocare a intrării în garaj: ”Ce anume îmi făceați?”. Uimit de o asemenea insolență, moșul s-a roșit brusc, la limita infarctului, apoi a reușit să îngaime: ”Dispari! Să nu te mai văd niciodată pe aici!”. I-am făcut cu ochiul în timp ce închideam geamul: ”Îmi pare rău, astăzi m-am mutat…”. Îmi place să fiu calm cînd idioții se enervează. Asta îi enervează pe idioți și mai tare. Am părăsit locul și m-am îndreptat spre capătul străzii (stradă care, apropo, se înfundă la un moment dat). Trecînd pe lîngă curțile celorlalți vecini, mi-am dat seama că pe Strada Turbinei se duce o bătălie poate seculară între proprietarii de case și aceia de mașini, care vor să și le vadă parcate. Ca să vă faceți o idee de tensiunea existentă, aflați că pe o poartă, ceva mai încolo, scria citeț: ”NU PARCAȚI! RISCAȚI!!!”.

Dar calmul ăsta nu-mi iese mereu. Pentru că a venit a doua zi. Ieri. Am pășit atent, cu a-ntîia, pe strada Turbinei. Nu voiam să mai existe nici un dubiu în privința locului în care îmi las mașina. Într-un final, găsesc locul de parcare perfect: urma să las ambele capete ale bijuteriei pe patru roți la cel puțin jumătate de metru de orice stîlp al unei porți, sau chiar uși. Cînd tocmai finalizam maiestuos manevrele de parcare laterală, pe poarta din spate iese val-vîrtej un moș în pijamale, cu o proteză-n cer și una-n pămînt și păru-i puțin și alb sculat în bătaia vîntului. Se repede înspre mine și urlă, umplîndu-mi geamul din stînga-față de bale: ”N-o lăsa aiceaaaa!!!”. Deschid geamul, încercînd să fiu calm: ”De ce? Nu e nici un garaj aici…”. Omul nu pare să îmi împărtășească starea profund englezească și continuă să urle ceva despre un meseriaș care trebuie să vină. Încep să-mi pierd cumpătul: ”Și de unde era să știu eu că aștepți matale un meseriaș?”. Moșul urlă din nou ceva, de data asta complet neinteligibil. Mă uit la el și rînjesc, arătîndu-i aparatul dentar (pe moși îi sperie aparatele dentare): ”Tataie, ești nebun! Calmează-te, că dacă cobor îți dau și două șuturi în cur!”.

Dar n-a ținut. Tataia a continuat să țipe în urma mea, care mă îndepărtam strîngînd tare de volan. Acum încă mai caut un loc de parcare pe strada Turbinei.