Sufăr de o boală îngrozitoare: cîteodată (foarte rar, ce-i drept) mă trezesc dimineața fără să am treabă, doar ca să-i spionez de pe balcon pe oamenii muncii care pleacă la serviciu. Asta fac chiar acum. Mănînc măsline și îi țin sub observație de pe fereastra mea hitchcockiană. Oamenii care merg la serviciu de dimineață îmi par din altă specie. O specie ciudată, care are tot mers biped, dar mult mai rapid, ca și cînd s-ar grăbi undeva. De ce s-ar grăbi cineva undeva? Unii par să meargă la serviciu în grupuri, dar la fel de alert cu toții, ceea ce mă intrigă. Mă întreb dacă între oamenii muncii se dezvoltă relații interumane. Oare iubesc, urăsc, se fut, oare au vicii ca noi, oamenii adevărați? Oare au creierele la fel de mari? Doamna cea grasă care trece chiar acum prin fața mea cu siguranță nu-l are, poate chiar n-are creier deloc. Și-a îndesat țîțele în niște cupe prea zgîrcite și gleznele în niște pantofi cu toc făcuți pentru femei normale.  Oare lucrează la Apaca? O văd pe doamna cea grasă pedalînd la mașina de cusut și folosind tocul pe post de frînă. Mașinile oamenilor care merg la serviciu de dimineață sînt toate franțuzești. Ah, iată și un Mercedes. Dacă un om cu Mercedes are nevoie să meargă cu noaptea-n cap la serviciu înseamnă că are mari probleme cu rata la bancă. Cînd mă gîndesc la problemele financiare ale idioților care s-au băgat singuri în asta, simt cum mi se vindecă afecțiunea pe care nici un doctor n-a reușit să o numească. Acum chiar mi s-a făcut somn. Mă duc în pat. Ne-auzim dimineață, la 11, cu restul oamenilor care nu se grăbesc nicăieri.