Era in 336. O fata normala, nici prea grasa, nici prea slaba. Nici prea urata, nici prea frumoasa. Nici prea scunda, nici prea inalta. Sa zicem o tanara romanca medie. Vorbea la un telefon nici prea ieftin, nici prea scump. Si era suparata. Foarte suparata.

Povestea unei prietene cum un profesor de la facultate a fost atat de dragut incat i-a marit nota de la examen “asa, pe ochi frumosi, fata, hihihi!”. Si i-a iesit media 10. Cand vorbea despre asta, fata i se lumina, tradand un sentiment de mandrie asociata cu siguranta de sine, sentiment provenit, desigur, din incontestabilul fapt ca profesorul respectiv era atras ori sexual, ori intelectual de ea, din moment ce-i facuse asemenea favor. Pe urma incepe sa-i insire prietenei de la telefon notele la mai toate materiile, evidentiind sec ca are o medie generala foarte mare. Dar apoi expresia i se schimba. Figura i se intuneca brusc. Isi aminteste ca are o restanta. O restanta care, conform noului regulament, nu-i da dreptul la bursa, chiar daca media generala i-ar fi permis-o. E devastata. “Zi si tu, fata, daca e corect asa ceva!”

Ma uitam absorbit la ea si incercam sa ghicesc inteligenta. Iata, imi spuneam, o studenta stralucita, cu 10 la toate materiile, dar care, probabil din cauza unui teribil ghinion, a dat-o-n bara la un examen si a pierdut, astfel, o gramada de bani! Pana sa vad vreo sclipire de geniu in ochii sau discursul ei, m-a cuprins mila. Si, taman cand ma pregateam sa-i strang mana si sa-i ofer jumatate din continutul portofelului meu ca sa-si cumpere carti, o aud spunand aiuritoarea fraza: “Fata, nu stiu daca chiar asa e… O sa citesc regulamentul ala atenta si, pana nu vad ca scrie in el get-beget ca nu se da bursa daca ai restante, eu nu-i cred!”. Trist e ca chiar cred ca nu mintea, si era o studenta cu zece pe linie. Si mai trist e ca, asa cum v-am zis din primul paragraf, parea sa fie o romanca tipica. Una, cum ar veni, mot-a-mot.

De aici.