Parcă-i văd. Fantastici ca-ntr-un roman de Arthur C. Clarke: copiii copilăriei mele. Copiii din cartier. Fascinant de proști. Incredibil de săraci. Din familii ratate cu părinți alcoolici și mame curve. Incapabili de rațiune, ci doar de emoții. Emoțiile, recunosc, le ieșeau destul de bine. Unii erau chiar sufletiști și asta ți-i făcea simpatici. Mi-amintesc perfect că, cu mintea mea de copil, mă uitam la ei și mi se părea imposibil ca acei copii să ajungă adulți. Nu se poate să nu moară înainte să împlinească 20 de ani, îmi ziceam. Erau atît de stupizi încît pur și simplu nu mi-i imaginam reușind o performanță care altora le-ar părea firească: supraviețuirea. Mulți dintre ei nu se pricepeau nici măcar la fotbal. Într-un fel, era bine. În acea gașcă de fotbal, ping pong și bătăi simțeam gustul dulce-acrișor al grupului primar. Mă simțeam ca în mijlocul maimuțelor acelea de la începutul Odiseei Spațiale. Acolo nimeni nu se aștepta de la celălalt să fie hazliu, spiritual, înțelept sau calculat. Mie îmi zicea lumea că-s inteligent cînd eram mic. Pariez că nici unul dintre acei băieți nu și-a imaginat o clipă că aș fi. Pentru că nici nu conta. Ne rezolvam conflictele simplu, cu pumnii și picioarele. Vă mărturisesc că, de atunci, nu mi-a mai trecut prin cap să ies dintr-un impas social bătîndu-mă. Sigur, ca orice băiat, îmi place să mă împopoțonez și să susțin pe unde mă duc că bătaia este modalitatea supremă și (în mod evident) cea mai bărbătească de a rezolva o dispută. Dar na, you may say I’m a dreamer, vorba lui Lennon. Recunosc că, de fapt, nu mă bat și că probabil mi-aș fractura mîna dacă aș da în cineva cu pumnul.

Iar acum, după 15 ani, văd poze cu ei. Și înțeleg din ele că au familii. Că au neveste urîte și copii mulți și frumoși. Că nevestele sînt gravide cu al cincilea copil și că le place să pozeze în timp ce ei le mîngîie afectuos burtica. Că merg la mare cu prietenii, se pozează hlizindu-se cu colegii de birou și conduc mașini. Că fumează în timp ce privesc absenți pe fereastră. Că beau bere cu prietenii. Că fac eforturi să se îmbrace în pas cu moda. Că au mai multe perechi de blugi. Că știu să umble la calculator. Înțeleg că sînt împliniți. Și atunci mă cuprinde o nostalgie și mă gîndesc că eu eram prostul, de fapt, cînd desconsideram capacitatea omului de a se maturiza și pe cea a destinului de a-și urma cursul firesc.

Știu că am fost prea dur și că am exagerat. Să nu credeți că i-am urît sau i-am disprețuit vreodată. Dimpotrivă, îi iubesc. Copiii proști ai copilăriei mele au fost printre cei mai mișto oameni pe care i-am întîlnit în decursul vieții.