Mai demult, pe vremea cînd eram inocent și idealist, mă apucasem să scriu o carte pentru copii. Era, de fapt, o poveste foarte drăguță și foarte stupidă cu animale. N-am terminat-o. Nici pe departe, de-abia dacă am scris cîteva pagini. Am stat zilele trecute să mă întreb ce am făcut cu carnețelul pe care o începusem și mi s-a năzărit că l-am făcut cadou. Dar nu de carnețel îmi e mie acum. Ci de personaje. Am băut dintr-un fel de țuică vie, ceva, și am devenit brusc conștient de nedreptatea pe care o facem noi, unfeldescriitorii, personajelor pe care le creăm și pe care le abandonăm fără să le lăsăm să trăiască măcar preț de o poveste. E ca și cînd ai lua un cățel, l-ai crește și te-ai juca cu el, apoi l-ai arunca într-un puț și ai pune un capac peste. Sau ca și cînd ai naște un copil și l-ai lăsa să moară în cadă, după care l-ai arunca în WC. Nu vă oripilați, fetelor. Femeile făceau chestii de astea înainte de ’89. De altfel, cînd creezi un personaj, aproape că e mai rewarding decît atunci cînd faci un copil. Poți să-l faci, fată sau băiat, deștept sau prost, urît sau frumos. E al tău și, odată făcut, e viu. Și-i datorezi să te ocupi de el sau măcar să-i plătești pensie alimentară, în caz că-l părăsești.

Îmi cer scuze, deci, măgărușului El Zugrav. Din păcate, e singurul personaj din poveste de care îmi amintesc. Era un măgăruș deștept și visător. Visa să fie cal, deși maică-sa era foarte mîndră de el așa cum era. Era zvăpăiat și fugea de acasă pe cîmp, unde imita armăsarul fermei. Mergea la trap, apoi galopa, și toate găinile de peste gard rîdeau de el, pentru că habar n-avea să galopeze sau să meargă la trap. Chiar și așa, cu patru picioare stîngi cum era, aveam mare încredere în el și n-am nici o scuză că l-am lăsat baltă. Era un măgăruș bun și inimos, cu tot viitorul în față, iar eu l-am lăsat să răpciugească în grajdul unui carnețel cu coperte cartonate albastre. Promit să încerc să-l salvez și să-i scriu o poveste. Sper că n-a murit încă de foame…