Știți tîmpeniile alea de poze pe feisbuc cu ”cine ești tu în grupul tău de prieteni”? Ei, eu, în toate grupurile din care fac parte, sînt organizatorul de chestii. Chestii la care de obicei nu vine nimeni. Nu știu de ce mi se întîmplă tocmai mie, mai ales că, în primul rînd, urăsc treaba asta și, în al doilea, e destul de evident pentru toată lumea că nu mă pricep. De fiecare dată cînd trebuie să chem oameni undeva, dau zeci de telefoane pe zi, mă consum, mă enervez, mă milogesc, încerc să fiu calm și persuasiv, fixez ore de întîlnire mai timpurii ca să mă asigur că vine lumea și, pînă la urmă, vin vreo trei fraieri. E foarte frustrant. Uneori am impresia că n-aș putea aduna nici 20 de moldoveni la deschiderea unui supermarket cu reduceri sau 50 de idioți la pupat niște moaște făcătoare de minuni de bun-simț.

Cînd am dubii în privința capacităților mele organizatorice, însă, aprind televizorul și mă uit la liderii noștri sindicali. Ce papagali! Pe foamea asta, ei de-abia reușesc să scoată-n stradă cîteva zeci de mii (în cel mai bun caz!) de dobitoci care sfîrșesc prin a dansa pinguinul (un dans demn și foarte trist, trebuie să recunoașteți) în jurul Pieței Victoria. Asta în condițiile în care n-am putea spune că restul, ăștia care stăm în case, sîntem tocmai mulțumiți cu felul în care merg lucrurile. În țările civilizate ies pe stradă milioane de oameni (pe zi!) pentru mult mai puțin de-atît. La noi nu ies nici măcar disperații. Ăia pe care-i vedeți suflînd în fluiere și agitînd anemic pancarte în zilele de grevă au, de obicei, motivații mult mai umane: ori vor să vadă Bucureștiul, ori nu vor să meargă la serviciu, ori pur și simplu le place panarama. Ori toate trei la un loc. Problema, deci, ar putea fi în gena noastră. Noi, românii, n-am putea organiza nici măcar o anarhie ca lumea.

Știți ce aș face, în locul liderilor sindicali? Aș organiza un protest împotriva celor care nu vin la proteste. O grevă a organizatorilor de pretutindeni. Un miting la care să nu vină nimeni. În semn de protest, desigur.