Era o zi urîtă în Rai. Ploaia făcuse nămol printre răsadurile de flori și era un frig să nu ții un înger afară din casă, că-i îngheață asexu’. Nici un cetățean din Rai nu avea chef să-și facă treaba și toate magazinele erau închise, iar fecioarele de la spălătoria auto își acoperiseră sînii pentru prima dată în anul acela. Dumnezeu însuși stătea pe internet, pe Wikipedia, ca să afle ce înseamnă unele lucruri pe care n-avea de unde să le știe, pentru că nu le inventase el, ca ”shaorma”, ”golden shower” sau ”Mihai Bendeac”.

La Poartă, Sfîntul Petru se închisese în cașcarabeta lui de paznic, dăduse drumul la un reșou pe bolțar și adormise ascultînd Radio ZU. Continua să plouă tare. Ploua în Rai ca dracu și, pentru că Raiul e între nori, ploua și de sus și de jos, și din stînga și din dreapta. Ploua 3D, ca la mall-ul din țigănia Raiului. Tot Paradisul lîncezea cînd deodată se auzi un zgomot asurzitor și Poarta Raiului fu proiectată cîteva zeci de metri înspre Grădină. În Pragul Raiului apăru Mircea Badea îmbrăcat în Brian Johnson și murmurînd obsesiv și nemelodios niște versuri rock. Sfîntul Petru deschise un pic ușa gheretei și întrebă:

– Cine ești tu?
– Sfîntul Petru mă numesc. Tu chiar ești Mircea Badea?!

Mircea Badea nu-i răspunse. Se mulțumi să pufnească superior pe nas, după care făcu un gest poruncitor cu bicepsul stîng și zise:

– Du-mă la Șeful tău.
– Dar, vai, se intimidă Sfîntul Petru, nu știu dacă se poate, aveți o programare?…
– Du-mă la El sau te bat de te caci pe tine, prietene!

Îngrozit, Sfîntul Petru dădu buzna afară din cabină și-l conduse pe Badea înspre palatul de bun-gust al lui Dumnezeu. Cînd Badea trînti ușa de la biroul lui Dumnezeu, Acesta tocmai își aduna recolta la Farmville. Rușinat că fusese surprins pe Facebook, Dumnezeu își trase mîna la spate și făcu să dispară laptopul cu o privire. Apoi se uită rînjind spre musafirul nepoftit.

– Oau, Mircea Badea, ce onoare! zise Dumnezeu cu voce pițigăiată de copil care tocmai și-a văzut idolul. Să știi că mă uit la toate emisiunile tale! Le zici bine, dom’le! Dar cu Geoană ăla n-am putut face nici măcar eu nimic, îmi pare rău…

Tocmai cînd Dumnezeu se pregătea să lanseze un potop de scuze mai ceva ca pe vremea lui Noe, Mircea Badea ridică o mînă, făcîndu-i semn să tacă.

– Știi de ce am venit aici, nu?
– Păi… Ai murit, nu? își încercă norocul Dumnezeu, puțin speriat la idee că tocmai a insinuat că Mircea Badea a murit de față cu acesta.
– Nu fi prost! Eu nu trebuie să mor ca să ajung aici! Am amenințat un taximetrist cu pistolul cu bile și m-a adus. Inițial nu voia, că mi-a zis că-i traficul nașpa și face o eterniatate pînă aici.
– Și pe mine mă enervează taximetriștii, îi cîntă Dumnezeu repede în strună, deși nu cunoscuse nici un taximetrist, pentru că taximetriștii ajung toți în Iad.
– TACI, PRIETENE! O să-ți spun pentru ce am venit și tu o să mă ajuți!
– Bine, bine, te rog… se fîstîci iar Dumnezeu.
– M-a trimis șeful meu, domnul Voiculescu, să-i iau de la tine un creier, o inimă, ceva curaj și un sfincter.
– Cum adică? Nu te supără, Mircea Badea, dar tu cine crezi că sînt eu?
– Poftim?! Îndrăznești să mă întrebi?! Cum, nu ești Vrăjitorul din Oz?
– Nu, Mircea Badea, EU sînt Dumnezeu, Dumnezeul tău, al tuturor.

Mircea Badea îl privi chiorîș, apoi scuipă în palme și-i arse un upercut în plină barbă. Aparatul dentar al lui Dumnezeu sări cît colo, lîngă un ficus. Pînă ca Dumnezeu să se dezmeticească, Badea îi execută o lovitură înaltă de picior prin întoarcere la nivelul gîtului. Cu răsuflarea tăiată, Dumnezeu se prăbuși horcăind. Impasibil, Badea se așeză cu fundul pe pieptul lui și-l lovi cu cotul în stomac. Exact atunci, în biroul lui Dumnezeu intră Iisus cu două gagici, învîrtind pe deget cheile de la un Aston Martin. [va urma]