Prin clasa a cincea am știut că am o problemă. Asigurîndu-mă că nu glumește deloc, da’ deloc, profesoara de franceză mă soma să-i spun în ce fel mă înrudesc cu Mircea Badea. Asemănarea, credea ea, era prea izbitoare ca mamele noastre să nu fi cunoscut același bărbat, în sens biblic vorbind. Asta nu putea fi bine nici măcar pe vremea aia, cînd Badea era încă simpatic.

Într-a șasea, profa de latină și-a făcut un țel măreț din a-mi scădea media la purtare. Pîna una-alta, mă dădea afară mereu de la oră cam în primele 5 minute. Timp în care apucam deja să fac cel puțin șase remarce de prost-gust.

Într-a șaptea, diriginta m-a chemat la ea foarte afectată, de-am crezut c-o să mă anunțe că a murit fie-sa (fie-sa fiind bucată). Vorbea încet, cald, avea ochelari de vedere mari și aproape că-i era rușine să ne certe. Diriginta, zic, nu fie-sa. De data asta, însă, m-a scos pe hol după ora de dirigenție, mi-a pus o mînă pe umăr și m-a întrebat ”Andrei, ce se întîmplă cu tine?”. Nu știam exact la ce se referă, așa că am ridicat politicos din umeri și i-am zis că sînt la pubertate și e normal să mă masturbez în timpul orelor de mate. Timidă ca de obicei, mi-a explicat care era adevărata problemă: ”Ceilalți copii se plîng că îți bați joc de ei”. M-am uitat la ea cu ochi de cățeluș. Nu eram încă la vîrsta la care să nu mă afecteze dojenile profesorilor, dar eram suficient de matur cît să înțeleg că unii oameni sînt făcuți să fie luați la mișto. E vocația lor, îmi spuneam, și iată că am avut dreptate.

Într-a opta, proful de engleză se mulțumea să mă bată. O singură dată mi-a oferit șansa să-mi apăr corect șansele, cînd el a luat arătătorul cu care profa de geografie ne indica în ce zonă a Europei se află Oltenia și mie mi-a aruncat compasul ăla mare cu care făceam cercuri la tablă. Ne-am duelat în fața pizdelor umectate cărora li s-au întărit atît de tare sfîrcurile văzînd o scenă reconstituită (pe care n-o citiseră niciodată) din Cei trei muschetari încît li s-a dublat volumul sînilor.

Prin liceu am făcut un ziar în stilul Cațavencu. Nu al școlii, al clasei. De fapt, mai mult al meu. Îl printam la taică-miu la serviciu (colegele maică-mii stăteau să capseze foile) și îl vindeam în liceu. Primul număr a costat 2500 lei vechi, sau ceva de genul ăsta. După trei numere, am fost mustrați pentru că în revista respectivă îi luam la mișto pe profesori, pe ceilalți colegi care merg la olimpiade și pe membrii personalului TESA din liceu. După cinci numere, ni s-a interzis să vindem revista în școală. Așa că am dat-o gratis. După al șaselea număr, ni s-a interzis și s-o dăm gratis în școală. Așa că am dat-o gratis la poarta de la intrarea în școală. După șapte numere, li s-a interzis elevilor din liceu s-o citească în școală. Deja se dădea pe sub mînă și se citea pe ascuns în baie pe vremea cînd marijuana nu apăruse la Motru nici măcar în filmele americane. Dar cîntecul de lebădă s-a lălăit într-a doișpea, cînd aveam de organizat Miss Boboc-ul. Am scos un ultim număr din revistă, cel mai tupeist și mai coios, și am pus cîte o bucată pe fiecare scaun din casa de cultură, inclusiv pe ale profesorilor. Așa că s-au gîndit să ne exmatriculeze. Sau, mă rog, să exmatriculeze, că deja devenise clar că 90% era scrisă de mine.

Dar nu cu asta voiam să mă laud, de fapt. Vă dați seama că, în tot timpul ăsta, jucam fotbal și eram căpitanul echipei de juniori a lu Minerul Motru? Aici voiam s-ajung. Că n-am futut în liceu nici cu fotbalul, nici cu eroismul revoluționar, nici cu inteligența mea fenomenală. Și uite de asta e Motru de căcat.