Știți care e singurul concept mai penibil decît ”intelectuală pasionată de Paler”? Fără îndoială – ”solidaritate profesională”. Solidaritatea profesională e genul de boală a meseriilor din lumea a treia a job-urilor. Cu cît ai o meserie mai de căcat, cu atît te simți mai solidar profesional față de restul uamenilor din breaslă. Am auzit de taximetriști solidari, am auzit de funcționari solidari, am auzit de muncitori la drumuri și poduri solidari, am auzit de corporatiști solidari, am auzit de blogări solidari, dar niciodată nu am văzut la televizor vorbindu-se de fantastica înfrățire dintre savanți. Sau cum se adună toți laureații de Nobel să dea bătaie cînd unul dintre ei are necazuri cu vreun băiat mai agresiv. Spune-mi cît de solidar te simți față de colegii de serviciu ca să-ți spun cît de ratat ești. În locul evreilor din bănci, aș pune întrebarea asta capcană la testul pentru acordarea de credite: ”vă simțiți solidar cu colegii de breaslă?… DA?!… Ieși în gîtu mă-tii și fură o plasmă dacă vrei să vezi Trăsniți în NATO pe 16:9, că nu te împrumută nimeni, săracule! Să nu te mai prindem pe-aici că ne dăm jos costumele și-ți rupem picioarele. Ptiu, amărășteanule!”. Și splaf, să-l scuipe pe geacă.

Dar una dintre cele mai penibile solidarități (semi-)profesionale (mai penibilă și decît aceea a taximetriștilor) e întîlnită la motocicliști. Faceți loc, sudori și vidanjori, că vin tare pe turnantă, cu motoarele ambalate zgomotos, cei mai penibili parteneri-de-hobby.

Fac o paranteză, cît să vă spun că eram foarte fericit ieri pe la 15, cînd am venit glonț de la redacție, pe un trafic mega-liber. Aproape că am prins verde la toate semafoarele. Ei, cu o stați de autobuz înainte de casă, pe la Veteranilor, s-a împuțit treaba: un cortegiu mortuar blocase bulevardul Iuliu Maniu (dacă vă vine să credeți că un bulevard de 4 benzi pe sens poate păți așa ceva). Inițial, am crezut că a murit Iliescu. Botezatu nu putea fi, că pe ăla trebuia să-l ducă invers, să-l înmormînteze sub salcîmul din Parcul Operei. Cînd colo, cum deja probabil v-ați prins, era un motociclist. Și cînd spun motociclist nu mă refer doar la mortăciunea din dric. În fața coroanelor de flori, nenicule, erau cîteva zeci, poate sute, de motocicliști cu motociclete, toți cu tricou cu poza unui umflat, probabil mortul, probabil mort pe căcatul lui de motor, probabil flecit de vreun tir sau vreun pom. Nu e prima oară cînd văd ceva de genul, așa că simt nevoia să întreb (că poate nu mă pricep): e vreo mare dramă cînd moare un motociclist? Chiar e un eveniment așa rar încît să se facă asemenea tam-tam? Să gîndim un pic rece și realist, da? Un motociclist îndeplinește toate cele trei condiții esențiale pentru a fi favorit să facă o liniuță cu Charon mai devreme decît ar fi fost prevăzut: e prost, e teribilist și depășește pe partea dreaptă. Adică COME OOON, nu trebuie să fii medium ca să-ți dai seama că viitorul nu sună bine! Niciodată un prost teribilist care depășește pe dreapta nu ajunge la 40 de ani. Iar dacă a ajuns, ori a avut noroc chior, ori e într-o condiție asemănătoare celei a lui Stephen Hawking.

Dar și eu îs fraier, că mă mai mir de România. Țara unde oamenii își iau Lamborghini ca să meargă cu 20 la oră pe străduțele din Dorobanți și motocicletă de o tonă și 600 de cai ca să se strecoare cu ea prin traficul din București și să taie fața la taximetriști. Și dup-aia tot ei se supără cînd mor. Păi, ori sîntem idioți iubitori de adrenalină, ori nu mai sîntem?

* după cum vă puteți da seama din titlu, nu mă refer la toți oamenii care folosesc o motocicletă. Mă refer la ăia care-și spun ”motocicliști” cu aroganță și folosesc motoare de neam prost ca să-și miște cururile prin orașul aglomerat. Așa și ziariștii sînt o specie penibilă, dar eu, de exemplu, nu mă includ în tagma asta.