Intro

Mă pricep la religie cum mă pricep la mașini – mai deloc. Habar n-am ce sau cine i-a făcut pe Buddha, Allah sau Băiatul-Celălalt dumnezei, așa cum nu știu ce cuplu are și cum funcționează un motor diesel de la Opel Corsa. În schimb, Dumnezeul meu, tăticul lui Iisus, mi-e mai apropiat întrucîtva. Știu chestii elementare despre El așa cum știu chestii despre Polo-ul meu din 2001. De altfel, Dumnezeul și Polo-ul meu se aseamănă, pe alocuri. Nici unul, nici celălalt nu impresionează pe nimeni, dar am o simpatie profundă pentru amîndoi. Au defecte, dar sînt de încredere. Și ușor de folosit. Odată urcat, ajungi mai ușor la chestii decît niște arabi posesori de Peugeot. Și au amîndoi durată de viață mare. Dumnezeul german e Dumnezeu german, iar mașina germană nu mai zic! Diferențele încep să apară cînd vine vorba de consum și cost de întreținere și revizii. Aici, Dumnezeu pare-mi-se că urcă nejustificat prețurile înspre zeități din gama deluxe, gen BMW, Mercedes sau L. Ron Hubbard.

Povestea neromanțată a realizărilor profesionale ale lui Dumnezeu

Dumnezeu e genul de băiat cu mare potențial care a rupt norii în prima săptămînă cînd a venit în firmă. S-au căcat managerii mai vechi pe ei și s-au udat toate secretarele cu minijupă cînd au văzut că the new guy a creat cerul și pămîntul în prima zi, pentru ca în următoarele cinci să treacă la chestii peste medie, gen creatul animalelor, al naturii și-al omului. Dumnezeu rula. După a șasea zi, directorul firmei l-a chemat în biroul lui și i-a zis, privindu-l pe deasupra ochelarilor:

– Tu ești ăla nou, nu? Dumnezeu, hm… Dumnezeu și mai cum?
– Și-atît, dacă se poate, nu-mi place celălalt nume al meu, așa că-l folosesc doar pe ăsta.
– Nu fi impertinent, spune cum te cheamă!
– Dumnezeu Abagiu.
– Hahaha, bine, hai să fie Dumnezeu și-atît, că-mi ești simpatic! Voiam să te felicit pentru ce-ai făcut în firmă. Amatorii ăștia de-abia au reușit să creeze niște comete, meteoriți și planete fără viață și fără personalitate. Proiectul ăsta al tău cu Pămîntul îmi place, mi se pare că-i de viitor. Te ții de el? Că mai ai niște planete prin Sistemul Solar, poți să le faci mișto și pe alea?
– Apăi cum să nu pot? zise Dumnezeu pe ton glumeț, imitîndu-l pe moldoveanul de pe YouTube prins la vamă cu țigări.
– Bun, zîmbi directorul. Ai o zi concediu de la mine. Bonus. De luni, apucă-te de Mercur!
– S-a făcut, șefu! Trăiți!

Doar că, începînd cu lunea următoare, Dumnezeu a considerat că, din moment ce făcuse deja niște chestii de care ceilalți angajați nici nu se apropiaseră măcar, ar putea foarte bine s-o frece. Și a frecat-o. N-a mai creat nimic, și-a pus tacticos picioarele pe birou și s-a bucurat de popularitatea crescîndă, pe măsură ce alți indivizi auzeau de el, iar lumea pe care o crease în prima săptămînă se dezvolta destul de armonios (cu mici excepții) și fără ca el să intervină, mulțumită unui bug introdus în sistem pe care Dumnezeu îl numise destin și unui troian căruia-i zisese liber-arbitru. Culmea, asta nu doar că nu i-a adus concedierea, ci l-a făcut să cîștige tot mai mulți bani. Dumnezeu devenise deja vedetă iar banii curgeau de peste tot. Și nu numai banii. Curgeau și mieii, și fecioarele, și cozonacii, și sticlele de vin de țară, și friptanele și toate celelalte șpăgi.

Autosuficient ca orice băiat genial și fără idealuri mărețe, Dumnezeu se hotărî să se rezume, de-atunci încolo, la muncă de mentenanță și de birou. Timp de miliarde de ani a ștampilat niște foi pe care i le aduceau niște delegați transpirați și asexuați. Uneori mai primea CV-uri și scrisori de intenție, dar rareori le băga în seamă. S-a implicat doar foarte rar în propria muncă, atunci cînd proiectul dădea semne că e în pragul falimentului. Gen în Războiul Rece, cînd i-a trimis lui Kennedy un înger blond cu țîțe mari care să-l elibereze de tensiunea sexuală și să-i bage mințile în cap. Din moment ce el crease programul, Dumnezeu știa foarte bine că un om cu libidoul lui Kennedy trebuia lucrat de o doamnă deosebită ca să nu se enerveze într-o noapte și să dea cu pumnul în butonul roșu de supărare că i s-au terminat și pastilele, și whisky-ul cu care le lua. Cînd amenințarea a dispărut, Dumnezeu i-a omorît pe amîndoi (și pe îngerul sex-simbol și pe președintele priapic) parcă supărat pe ei că-l făcuseră să muncească și-i demonstraseră astfel hibele sistemului. Apoi, a continuat să se îmbogățească și-a devenit repede cel mai bogat din firmă, fapt ce a stîrnit indignarea unor angajați mai noi, care cîștigară de partea lor niște foști adepți de-ai lui și începură să-l amenințe cu tot felul de războaie sfinte.

Epilog

Asta voiam să vă întreb, de fapt: de ce are Dumnezeu nevoie de atîția bani? Am înțeles că și-a pus ambiția pînă a ajuns mai bogat decît Gigi Becali, dar cît îi trebuie? Ce face cu ei? Și de ce nu-i impozitează? Cînd Fiscul va găsi o metodă să ajungă la Sfîntul Petre, Dumnezeu ar face bine să-și angajeze un contabil cel puțin la fel de genial ca el care să-i pună ordine în acte. Pentru că cu Fiscul nu te joci.