Nu mă îndrăgostisem încă de vreo fată cînd am cunoscut-o. Era pe la sfîrșitul anului 1998, într-o dimineață friguroasă. Stăteam înfofolit în fața televizorului. Erau știri și am vrut să schimb. Cînd să apăs butonul, însă, am căscat. A fost un căscat providențial. Pentru că a urmat știrea despre ea. O chema Voyager 1 și avea 21 de ani pe atunci. La această vîrstă fragedă ajunsese mai departe (în spațiu) decît orice alt obiect creat de mîna omului: la aproape 70.000 de unități astronomice de Pămînt, înspre marginea Sistemului Solar. Adică de 70.000 de ori mai departe de Pămînt decît va fi vreodată Pămîntul față de Soare.

M-a cucerit din prima, chiar dacă era urîțică. Îmi amintesc că atunci mi-am notat în jurnalul meu roz cu Mickey Mouse că prima mea iubită, Voyager, arată ca ”reflectorul luat de la SH al unui fotograf pedofil” (doar ce terminasem de citit Lolita și eram încă sub influența ei).

Dar era mai mult la ea decît simplul aspect fizic. Nu pozele cu ea m-au dat pe spate, ci pozele făcute de ea. Dacă ar avea cont de Facebook (și poate are), Voyager s-ar pișa pe toți fotografii wannabe care au împînzit rețele de socializare. Înainte să trecem mai departe, iată cîteva poze făcute de Voyager cu un aparat foto vechi, din 1977.

Voyager 1 a făcut pozele de mai sus în grabă, în timp ce alerga pe lîngă Jupiter, respectiv Saturn. Unde se grăbea? va întreba Zoso, curios să pună un link pe blog. Spre ieșirea din Sistemul Solar, acolo se grăbea, dragă Zoso.

Și, zilele astea, a reușit. A intrat în vama dintre sistemul solar și spațiul interstelar. Nu se știe cîte șpăgi va trebui să dea pe acolo, dar se estimează că în maxim 4 ani va fi ieșit de tot din Sistemul nostru Solar. De acolo, va mai avea nevoie de 40.000 de ani pămînteni ca să treacă prin apropierea (cam la 1,5 ani lumină)  unei alte stele și a planetelor din jurul ei. Odată ieșită din sistemul solar, iubita mea Voyager nu o va mai duce mult. Se estimează că în 2025 nici un instrument de pe Voyager nu va mai funcționa. Din 2025, va pluti în întuneric timp de cel puțin 40.000 de ani, iar asta aproape că mă face să plîng.

Dacă, peste 40.000 de ani sau mai mult, printr-o coincidență formidabilă, cineva o va descoperi, există șanse minuscule să mai găsească intact discul pe care au fost înregistrate ceea ce specialiștii NASA din 1977 au considerat a fi cele mai reprezentative imagini, sunete și informații despre civilizația umană. Nici nu știu dacă să mă bucur sau nu că un extraterestru urît și libidinos își va pune mîinile pe Voyager a mea, poate peste o sută de mii de ani, și că va asculta ”Hey Jude” de pe discul cu Bach, Mozart, Beethoven și Beatles, deși lui îi plac manelele. Presimt deja că o să fiu foarte gelos.