„Dar cînd am rupt rîndurile, m-am purtat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Vino, Labărăsfăţată, căţeluşa mea dragă, vino, minune! Şi a venit. Totul a fost din vina ei, e prea încrezătoare, dacă atunci ar fi fugit, mai tîrziu ar fi fost altceva. Mi-era milă de ea. Dar pe cînd mă duceam spre sala de mese mai eram încă furios, ce mă interesa pe mine că Labărăsfăţată zace în iarbă cu laba ruptă? O să rămînă şchioapă, sînt aproape sigur. Mai bine i-ar fi dat sîngele, rănile astea se vindecă, pielea se închide şi rămîne doar o cicatrice. Dar nu i-a dat sîngele, nici n-a lătrat. Adevărul e c-am prins-o de bot cu o mînă şi cu cealaltă i-am răsucit laba, cum i-a răsucit munteanul Cava, săraca, gîtul la găina de care s-a bucurat. O durea, ochii ziceau că o doare. Aşa, căţea, să te înveţi minte să mă mai scoţi din răbdări cînd sînt în formaţie, să ţii minte, sînt prostul tău, dar nu şi sclavul tău, să nu mă mai muşti niciodată în faţa ofiţerilor. Căţeaua tremura în tăcere, dar de-abia cînd am lăsat-o din mînă mi-am dat seama că am schilodit-o. Nu mai putea sta în picioare, cădea, laba i se chircise, se ridica şi cădea, iar se ridica şi iar cădea, şi a început să urle încetişor şi-mi venea s-o mai iau o dată şi s-o trîntesc.

Dar după-amiază m-a apucat mila de ea, cînd m-am întors de la ore şi am găsit-o stînd cuminte în iarbă, în acelaşi loc în care o lăsasem dimineaţă. I-am zis: „Vino încoa, căţea afurisită, vino să-mi ceri iertare!”. Ea s-a ridicat şi a căzut, în cele din urma s-a putut mişca, dar numai pe trei labe, şi, Doamne, cum mai urla, sînt sigur c-o durea foarte tare. Am schilodit-o, o să rămînă şchioapă pentru totdeauna. Mi s-a făcut milă şi am luat-o în braţe, am vrut să-i frec laba, dar a scheunat, aşa că mi-am zis că i s-a rupt ceva, mai bine n-o ating. Labărăsfăţată nu-i ranchiunoasă, continua să-mi lingă mîna şi sta cu capul atîrnînd printre braţele mele, eu am început s-o scarpin pe gît şi pe burtă. Dar cum o puneam jos, ca s-o fac să meargă, cădea sau făcea un mic salt şi-i era foarte greu să-şi păstreze echilibrul ţinîndu-se doar pe trei labe şi urla, se vedea bine că la cel mai mic efort o doare laba pe care i-am răsucit-o. […]”