Imaginea copacilor şi cea a cerului i se schimbau cu repeziciune în faţa ochilor încă deschişi. Se rostogolea în rîpă şi se aştepta ca, în orice moment, să ajungă la fund şi impactul să-i provoace o durere intensă. Deocamdată, nu-l durea nimic. Zăpada afînată atenua neregularităţile solului şi bulgărele în care simţea că i se transformase corpul trecea uşor peste bolovanii care abia se iţeau, ca nişte guguloaie de frişcă, din pătura albă. Din instinct, îşi încrucişase braţele la piept şi îşi lipise picioarele unul de celălalt, de frică să nu-şi rupă ceva în cădere. Trupul îi devenise astfel un cilindru perfect şi gonea înspre fundul rîpei ca un sclav pupincurist al gravitaţiei. Totuşi, i se părea aproape incredibil că nu se izbise încă de nici un copac. I se năzări că poate avusese incredibilul noroc să cadă pe o pîrtie de schi sau ceva asemănător.

Cădea deja de jumătate de oră. Ochii şi-i închisese după primele două minute, ameţit de succesiunea rapidă a peisajului şi de zăpada care-i intra sub pleoape şi îl ardea. Acum, frica se transformase deja în mirare. De sus, de pe ATV, prăpastia nu părea chiar atît de adîncă. De fapt, cam cît de adîncă poate fi o prăpastie în care cazi zeci de minute? se gîndi. Dar rostogolirea alertă şi lipsa oricărei pasiuni pentru fizică în timpul liceului nu-i permiseră nici măcar un calcul aproximativ. Aproape că izbucni în rîs cînd se gîndi, mimînd pentru sine îngrijorarea, cît avea de urcat ca să-şi reîntîlnească prietenii. I se părea ciudat că nu-l auzise pe nici unul ţipînd, nici măcar în momentul în care îşi pierduse echilibrul şi se răsturnase în hău. Acum, la cît căzuse, nu i se mai părea deloc ciudat să nu-i mai audă. Eşuă din nou în încercarea de-a estima la cîţi kilometri depărtare se află cei de sus.

După o oră de rostogolire neîntreruptă, îşi dădu seama că îi este sete. Încercă să deschidă pentru prima dată gura, sperînd că i se va umple cu zăpadă şi astfel şi-ar potoli dorinţa bruscă de a bea. Gheaţa care îi năvăli înăuntru îi făcu gingiile să se străpezească şi limba să-i sîngereze. Dar măcar nu-i mai era aşa sete. Închise gura la loc şi încercă să-şi mijească ochii, doar-doar va vedea apropiindu-se o suprafaţă plană. Văzu însă exact aceiaşi pomi şi acelaşi cer pe care le putuse distinge şi în primele minute de cădere. Parcă doar se lăsase un pic seara, atîta tot.

Trecuseră cel puţin trei ore cînd căderea încetă brusc şi trupul îi deveni, în sfîrşit, inert. Taman la timp, îşi zise. Cu cîteva secunde înainte simţea că o să-şi piardă cunoştinţa. Respiră adînc şi deschise iarăşi ochii. Fu mirat să vadă că nu mai era pe zăpadă, ci pe o pajişte neînchipuit de verde pentru luna decembrie. Se ridică în picioare năuc şi văzu doi tineri zîmbitori care se ţineau de braţ. El avea costum maro cu pantaloni evazaţi, papion albastru şi freză pieptănată insistent spre stînga. Ea era îmbrăcată într-o rochie de mireasă îngălbenită şi cu aspect de vechitură, iar în mînă ţinea un buchet de flori uscate. Tînărul în costum dădu drumul mîinii fetei şi îşi deschise braţele înspre el, apoi i se adresă cu un ton neobişnuit de familiar:

– Te aşteptam de mult, zise, şi, imediat, o lovitură puternică în ceafă îl făcu să leşine.