Și era așa, cam prin 97-98-99. Maxim 2000. Principala mea problemă era că nu-mi stătea bine cu freză bros. Și că nu eram blond. Și că nu semănam cu Nick Carter. Și că aveam o mustață urîtă care mă făcea să arăt ca un țigan care vinde oale de inox din ușă-n ușă. Și că nu știam cum arată un vagin. OK, aveam mai multe probleme principale. Dar cea mai principală, mîncațaș, erea Backstreet Boys. Îi uram, mînca-i-ar mama lu Brian pula lu Kevin (ăla cu față de șofer) de frumoși.

Îi uram pentru că pisdele de la noi din clasă (și, mă rog, din generație) îi adorau. De fapt nu că-i adorau. Le-ar fi mîncat părul pubian în omletă. Aveau acasă mici temple dedicate lor și se tăiau la venă ca să își pună sîngele lor pe poza cu Nick și astfel să-l facă al lor pentru totdeauna. Se tăiau la venă pentru că ciclu nu le venise încă la toate, că dup-aia, dintr-a șaptea, a fost mai ușor să facă rost de sînje. Ei, reveniți un pic (cu scuzele de rigoare) la imaginea mea cu mustața de țigan și spuneți-mi: CUM SĂ CONCUREZI CU ASTA, cînd freza bros și băiețeii cu moci de fetițe erau la cea mai mare modă?

Nu exista excursie, banchet, petrecere acasă și nici măcar pauze de la ore în care să nu ascultăm ”i dont cher hu iu ar / uer iur from / uat iu did / eaz long eaz iu lav mi” sau ”mai lav iz oool ai heav to ghiiiiv / withauch i dooont think aaai could liiiiv”. Cînt versurile din memorie ca să vă faceți o imagine asupra gravității fenomenului. Le știam (și le știu și acum, the pain!) melodii întregi pe de rost, deși niciodată (cel puțin cît am fost la generală) nu am ascultat cu intenție vreuna. Pur și simplu le auzeam peste tot și le învățam vrînd-nevrînd. Cîntecele alea mă urmăreau ca Freddy Krueger, pe oriunde m-aș fi dus. Intram la baie să mă cac cu o strîngere de inimă, de teamă să nu vină ”I’ll Never Break Your Heart” și să mă taie la inimă cu versurile ei tăioase sau să nu se ascundă ”Quit Playing Games With My Heart” în veceu și să-mi dea limbi pe cur.

De fapt, hai să recunosc. La un moment dat au început să-mi placă. Țin minte și-acum, eram acasă la Anamaria, de care eram îndrăgostit ca un cîine. Acum e măritată, meh. Irelevant. Revenind, eram acasă la asta cu toate celelalte pisde și la un moment dat una face: ”iiiiiiiiiiiiiiiii, noua melodie a lu becstrit booooiizzz, iiiiiiii!” (era televizorul dat pe Atomic sau ce pula mea de post de muzică exista pe-atunci). Melodia era ”All I Have to Give” și pare-mi-se că am fost destul de impresionat de lăbăreala aia la momentul respectiv, că pisdele au zis: ”hahahahaha, uitați-vă la manți ce față are”. Mda, deci ele se așteptau să-i ciopîrțesc cu ironia mea mușcătoare și ieu eram bouche-ba la faza cu ei cînd dansează cu pălăriile albe de cocalari. Prostul de mine. De aia n-am futut-o pe nici una. Din cauza acelui moment de rătăcire. Prostul.