Nonstopul din cartierul meu e un loc magic. Și nu doar pentru că e mereu deschis, căci asta nu l-ar diferenția foarte mult de alte nonstopuri. Odată mi-am pierdut portofelul în nonstop și nu mi l-am mai găsit. De aici am tras concluzia că nonstopul este un fel de Triunghi al Bermudelor. Dar nu, bermude nu țin. Și e mai degrabă dreptunghiular.

Dar magia locului vine de la oamenii care populează nonstopul. Vînzătoarele și clienții deopotrivă sînt uimitori. Nu sînt umani. Vînzătoarele nu știu să calculeze nici cu calculatorul, iar clienții cer chestii despre care nimeni nu știa că există, iar vînzătoarele nu par să se mire deloc că li se cer acele chestii. Au un limbaj al lor, e înspăimîntător. Oamenii nonostopului pur și simplu nu fac nimic din ce te-ai aștepta să facă un om. Ai putea să juri că sînt extratereștri care încearcă fără mare succes să se dea drept oameni. O singură dată am îndrăznit să intervin în discuția dintre doi oameni ai nonstopului (vînzătoarea și clientul). A fost cam așa.

Clientul: Vreau și eu un vin, dar să fie mare.
Vînzătoarea (îi scoate un vin de 750 ml din raft): Ăsta e bun?
Clientul (o fixează cu o privire de criminal în serie pensionat): Ăsta nu e mare.
Vînzătoarea (scoate un vin de 1000 ml din raft): Ăsta e bun?
Clientul: (aceeași privire, nici o tresărire a feței): Nici ăsta nu e mare.

Vînzătoarea se scarpină nedumerită în cap. Clientul continuă să o fixeze. Stînjenită, vînzătoarea se întinde și scoate o sticlă de sangria. De aia de Corrido.

Vînzătoarea: Ăsta e bun?
Cientul pare brusc interesat. Ia sticla de sangria și o întoarce pe toate părțile. O analizează timp de un minut, dar la fiecare zece secunde îi aruncă, pe furiș, o privire de gheață vînzătoarei.

Clientul (într-un tîrziu): Ce vin e ăsta?
Vînzătoarea (într-un alt tîrziu, ridicînd din umeri): …roșu… E foarte bun, iau toți clienții.

Nu știu de ce am făcut-o. Nu știu cum de nu mi-a fost teamă că extratereștrii își vor lua adevărata înfățișare și îmi vor devora organele interne fără să-mi curgă nici un pic de sînge. Dar am intervenit.

Eu: Nu vă supărați, ăla nu e vin… E sangria.

Clientul și vînzătoarea s-au întors spre mine cu gesturi mecanice, de extratereștri surprinși în flagrant. Am crezut că pînă acolo mi-a fost. Am închis ochii și am așteptat să mă sfîșie cu tentaculele. Dar, spre uimirea mea, extraterestrul-client a vorbit.

Clientul: Dar ce e?
Eu: E sangria.
Clientul: Ce e sangria?

Un anumit extraterestru nu și-a făcut temele despre Pămînt, m-am gîndit. Dar n-am zis-o.

Eu: E o băutură tradițională din Spania, un fel de vin cu fructe.
Vînzătoarea (întorcîndu-se către client cu o expresie de genul ”ăsta e nebun, tocmai a zis că e vin după ce zisese că nu e”): E vin, dom’le.

Eu nu mai zic nimic. Clientul mă privește cu chipul lipsit de expresie timp de cîteva secunde. Simt cum mă analizează, simt cum îmi citește gîndurile. După clipele care trec ca la Eminescu, ca veacurile, se întoarce la vînzătoare.

Clientul: Îl iau. E vin, știu eu, că de ăsta bea și fiu-miu.

Am fugit și nu m-am uitat înapoi pînă acasă. Deci cu asta se hrănesc ei, cu sangria! Pe cine credeți voi că păcăliți, extratereștrilor?