Eu cu prietenii mei nu împărțim momente speciale. Nu ne spunem că sîntem prieteni, că sîntem acolo unii pentru ceilalți cînd ne e greu și nu ne batem pe umăr cînd vreunul suferă din cauza unei pizde. Asta pentru că nici nu ne-ar trece prin cap să recunoaștem că suferim din cauza unei pizde, desigur. Toate astea sînt ghei. Nu, serios. Nu o spun doar așa, de dragul de-a fi cool. Numai gheii fac chestii de astea.

Ei, și tipul ăsta și-a șters căcaturile alea sclipicioase care îți rămîn la gură după ce bei bere Ursus (de la etichetă), a șters și broboanele apă de pe gîtul sticlei, a șters și scrumul de țigară de pe masă și apoi s-a uitat la noi așa, ca un ghei, și a zis cu o voce plină de emfază cum n-a avut nici Martin Lutăr Ching cînd a zis-o p-aia mișto cu visul:

– Băi, asta e cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată!

And we were like (foarte jenați, cu privirea în pămînt):

– Dude, what the fuck?! (doar că în română, pentru că să vorbești romgleză e ghei și, personal, n-o fac decît de dragul de a face pe gheiul pe blog).

Și-atunci el a oftat. Știa că a greșit. Se dusese pulii, în jos pe spirală. Înainte să spună căcatul ăla, știuse că are două șanse. Să empatizăm (foaaaarte puțin probabil) sau să facem mișto de el. Era clar că nu empatizam, dar aveam și ceva rețineri în a rîde de el, pentru că tipul părea sincer. Așa că a jucat la totul sau nimic. Și a insistat:

– Băi, serios, n-am mai băut în viața mea o bere așa bună!

And we were like:

– Băi, uite ce e, observăm că treci printr-un moment mai delicat și căcat, dar… Serios acum, e a șaptea bere de același fel pe care o bei în seara asta.