Bărbatul șterse praful gros de două degete de pe geamul lăzii frigorifice. Cu genunchii puțin îndoiți și capul îndesat între umeri, se uită în stînga și-n dreapta ca un mistreț hăituit. Apoi privirea îi pică pe cutiile de suc și sticlele de apă minerală dinăuntru. Încercă să tragă de mîner ca să deschidă ușa, dar era încuiată. Ochii i se bulbucară de disperare. Lovi cu cotul de trei ori, scurt, geamul, dar acesta nu cedă. Atunci apucă un cărucior de cumpărături ruginit și-l aruncă cu toată puterea înspre ladă. Geamul se crăpă mai întîi cît un bănuț, dar spărtura se extinse imediat și în momentul următor putu fi spart cu cotul. Bărbatul înfășcă cutia de Sprite și-o îndesă în buzunarul interior al hainei, cu figura unui ghepard care a prins prada.

Copilul privise toată scena plictisit, sprijinindu-și bărbia cu podul palmei. Cînd își văzu tatăl ascunzînd cutia în buzunar și trecînd în goană prin fața casei pustii de marcat, își dădu ochii peste cap cu un gest teatral, chiar dacă nu-l privea nimeni, apoi își aruncă jacheta pe umăr și plecă agale pe urmele lui. Înainte să iasă din magazin, înșfăcă cu un gest scîrbit un Snickers de pe un raft. Îl ajunse abia după cîteva zeci de minute, sub un semafor acoperit de pînze de păianjen. Tocmai își savurase cutia de Sprite și părea fericit.

– Tată, e al treilea concediu pe care ni-l petrecem în România furînd, zău că m-am săturat, zise puștiul într-o germană cu accent de Bavaria.

– Știu! Nu e frumos? Nu mă voi sătura niciodata… zîmbi bărbatul, după care îi prinse nasul între arătător și degetul mijlociu ca într-o menghină și-l strînse ușor, în joacă.

– Mai zi-mi odată povestea locului ăsta, zise băiatul pe nas, cu nările încă în strînsoare.

Bărbatul zîmbi iar, binevoitor, și-i făcu semn să i se așeze în poală. Cînd băiatul se conformă, taică-său își drese vocea și începu să povestească:

– Demult, pe locurile acestea se afla România Veche, o țară normală din lumea a treia. Noi și alte țări din Europa de Vest îi păcăliserăm că o să trăim împreuna și ei o vor duce la fel de bine ca noi. Dar și-au dat repede seama că așa ceva nu se va întîmpla. Mai întîi, au început să le plece geniile. Orice om talentat într-un domeniu pleca „afară”. Așa spuneau ei celorlalte țări, Hans. ”Afară”. Apoi, au plecat și ăia nepricepuți la nimic. Disperați că nu au unde să muncească, au venit tot la noi să facă muncile umilitoare. În fine, cam prin 2009-2010 au început să le plece doctorii, apoi pacienții. Primii mergeau să profeseze în țări civilizate, ceilalți tot acolo, ca să se trateze. În curînd, spitalele s-au mutat cu totul la Viena. Acolo le plăcea cel mai mult. În 2017, în România nu mai exista nici un spital propriu-zis. Dacă se îmbolnăveau de ceva, românii care își permiteau plecau la Viena. Ceilalți ori se vindecau cu leacuri băbești, ori mureau. Selecția naturală a funcționat perfect: au rămas în viață cei sănătoși tun și cei bogați. Încetul cu încetul, însă, toată România s-a mutat în Viena. Transportul public a fost primul după spitale. Au urmat farmaciile, șaormeriile, benzinăriile, autostrăzile și weed shop-urile. În nici zece ani, din România dispăruse orice urmă de capitalism. De fapt, nici măcar alimentare nu mai erau. Vrînd-nevrînd, oamenii au fost nevoiți să plece și ei.

A urmat un exod fără precedent. 22.437.801 milioane de oameni, toți români, s-au mutat la Viena. Pe teritoriul Vechii Românii nu a mai rămas nici măcar un om. Cei plecați și-au păstrat Guvernul și-o formă precară de stat. Elena Udrea era șefă peste toate ministerele și președinta României din Viena, supranumită imediat România Nouă. Românii se mai întorceau în fosta țară doar ca să-și satisfacă nevoi fiziologice. Fosele septice ale austriecilor și sistemul de canalizări nu puteau face față. Trebuiau să vină în România Veche să facă pișu și caca. Alții veneau ca să fure, dar mai mult așa, pentru antrenament. Românii oricum luaseră tot cînd se mutaseră. Lucrurile rămase erau ori expirate, ori inutile. Și totuși, nostalgicii furau traverse de cale ferată, bancomate cu tot cu pereți, plasme nefuncționabile, orice. Imediat, Elena Udrea și-a dat seama de potențial. Și începu o campanie agresivă de promovare a turismului românesc în Europa. Ideea era cam asta: ”Vino în Grădina Carpaților pentru aventura vieții tale. Nu îți vom pune nimic la dispoziție, țara e părăsită de mult. Va trebui să furi ca să trăiești și să te descurci între mormane de gunoi și rahați. Vă așteptăm pe toți: africani, țigani, afgani, cleptomani și toate celelalte popoare îndrăgostite de furt și necinste. Steal the Carpathian Garden!”

Efectul a fost uimitor. Milioane de oameni de pe toată planeta au cerut bilete. Singura condiție a Guvernului român era ca turiștii să nu rămână mai mult de un sejur. Încîntați de perspectiva unei societăți fără reguli și prejudecăți, pe un tărîm nelocuit, mulți străini se gîndeau să nu mai plece. Au fost însă vînați și uciși. Nimeni nu a reușit să stea în România Veche mai mult de două săptămîni, după anul 2041. Beneficiind de tot mai mulți bani de pe urma turismului, România Nouă începu să prospere și în nici trei ani puse Viena sub ocupație. Deja la începutul secolului 24 România Nouă cucerise și țările din jur, pînă la Canalul Mînecii și Strîmtoarea Gibraltar. De altfel știi și tu, fiule, că acum sîntem sub ocupație românească. Știm că nu e bine să le mai umflăm buzunarele venind în acest loc minunat, dar pur și simplu sîntem dependenți. E cel mai frumos loc din lume.

Băiatul oftă prelung. Părea gata să adoarmă, dar se ridică, totuși, își scutură pletele blonde și alergă pînă pe cealaltă parte a străzii, unde sparse o vitrină și fură o sticluță de absint expirat.

– Pentru România Nouă și noi, fiii ei, tată!

– Așa să ne ajute Zeus!

Și cei doi sorbiră pe rînd din absint, avînd pe fundal uriașul panou de 1050 de metri pe 850 de metri cu fața încruntată a Elenei Udrea sub care stătea scris mare, cu font festiv: ”Big Sister is watching you!”.