Prietenul meu din copilărie era un băiat simplu. Cînd citea ceva, deschidea gura ca să înțeleagă mai bine ce citește și chiar murmura ușor cuvintele, pe măsură ce le parcurgea. Nu vă mai povestesc toate prostiile pe care le jucam împreună, mici fiind, că vă simt că n-aveți chef de labe nostalgice. Era un om bun, atît cu animalele cît și cu oamenii mari. Foarte ambițios, dar și sensibil. Plîngea la fotbal cînd îl faulta cineva mai tare. Pe bune, cu lacrimi! De altfel, ne-am dus să ne înscriem la echipa de fotbal a orașului împreună, prin clasa a șaptea. Alerga cît zece. Și ca viteză, dar mai ales la rezistență. Ajungea mereu primul, înaintea plutonului, la ”traseul” de 5 kilometri. Pe noi ne certau antrenorii că sîntem putori, iar lui îi învinețeau tibiile fundașii din ani mai mari, ca pedeapsă că se distanțase de ceilalți. Nici nu știu de ce nu prindea niciodată echipa, că nu era așa rău.

Recent, am aflat cu bucurie că s-a descurcat bine. Continuă să joace fotbal la o echipă de Divizia D, dar mai mult de plăcere. Altfel, lucrează în mediul universitar. La o facultate mică, ce-i drept, dintr-un oraș cam urîțel, dar are un rol foarte important în cadrul respectivei instituții. Practic, el decide cine intră și cine nu intră la facultate. E paznic.