Majoritatea oamenilor sînt emo în liceu. Și eu (da, chiar eu, durul neînfricat pe care-l știți azi) am fost. Pe mine chiar m-a ținut ceva mai mult.

Taman cînd să mă apuc să scriu ceva super-haios și cu super-coaie, am făcut greșeala să-mi cotrobăi prin hîrtii. Și am găsit un carnețel pe care scriam cam cu un an înainte să-mi fac blogul ăsta. Deci pe undeva între anul unu și anul doi de facultate. Tocmai îmi rupsesem piciorul la fotbal, era vară și ghipsul era a pain in the ass. Cîteodată la propriu. Nu vă puteți imagina cît de greu e să te caci la WC turcesc cînd ai ghips pînă la genunchi, care mai are și ditamai tocul. Dacă m-ar fi văzut vreun scouter în poziția aia de echilibristică avansată sigur m-ar fi invitat, dacă nu la vreun lot județean de gimnastică ritmică, măcar la un cenaclu de făcut cumpăna.

Ăsta era contextul, deci am o scuză pentru faptul că eram extrem de labil și dădeam dovezi clare că mi-a crescut o pizdă în suflet. Dacă nu mă credeți, iată cam ce scriam la vremea respectivă:

În apărarea mea, vreau să vă spun că acum nu-mi mai e dor de nici unul din lucrurile alea. Nici măcarul de sexul cu gemene (vă pup, Inga și Erika), care chiar a devenit o rutină. Deh, omul se obișnuiește cu orice.