Îmi plac coaiele, am mai spus-o. Ah… Permiteţi-mi să reformulez. Ştiu cum funcţionează glumele cu gay. Nu există glume mai simplu de făcut. Le fac şi eu mereu, dar mi-e ruşine cu asta. Deci azi nu vă dau voie. Cine face gluma previzibilă cu gay, mă-sa-i poponară.

Voiam să spun că îmi place curajul. Curajul în accepţiunea mea de tînăr superficial este să faci lucruri ilogice, stupide, scandaloase, greşite, nedrepte, nejustificate sau chiar lipsite de importanţă doar pentru că aşa vrei tu. Curajul nu înseamnă, cum aţi putea crede, să nu te dai în lături de la acţiuni nobile, de la a face bine, de la a salva oameni, de la a îndrepta lucruri. Nu. Ăla nu e curaj. Ăla e bun-simţ. Îmi place şi bun-simţul, ok? Dar prefer curajul.

Stop. Simt că mă îndrept spre un text neamuzant şi cu ton scîrbos-moralizator. Aşa că o dau pe filme, ca s-o mai îndulcesc. Adevăratul curaj, deci, nu-i cel al fraţilor Coen, cu plictiseala aia de film. Adevăratul curaj e-al fraţilor ăstorlalţi. Hughes le zice şi au făcut la The Book of Eli (un film decent, mai bun decît The Road filmul şi mai prost decît The Road cartea) un twist final atît de stupid, de neverosimil, de nesimţit şi de jignitor pentru inteligenţă, încît mi se pare genial. Şi cu siguranţă coios. Slavă vouă, fraţi Hughes, şi coaielor voastre tupeiste!

PS – dacă tot am ajuns la The Book of Eli, vă spun şi de ce n-am mai scris de o săptămînă: m-am combinat cu Mila Kunis şi am dus-o o săptămînă prin Motru, să-i arăt frumuseţile oraşului. Acu’ nu mai scap de ea, i-a plăcut atît de mult încît vrea să se mute în micro 1, lîngă piaţa nouă.