Domnule, cînd eram eu mic nu erau copiii așa proști
și parcă tot mai citeau o carte.
Băieții cu care jucam eu folbal, de egzemplu,
erau mai predispuși la lectură decît fetele care acum sînt la liceul de filologie.
sau la facultatea de jurnalism.

Niște proaste.

”Bă, tu ai auzit de Giul Vern?” îl întreba Grasu pe Piciu.
Grasu și Piciu stăteau bară, pe niște pietroaie,
pentru că țiganii furaseră leagănele care ne serveau drept porți.
”Nu, mă, unde joacă?”, întreba Piciu, întorcîndu-se cu curul
la minge, să nu-l lovească în ouă.

Bară gol.

”Nu joacă, mă, scrie”, zicea Grasu.
Țiganu, ăla care șutase, se bucura
și își punea tricoul în cap ca Romario.
Dar ăia care luaseră golul erau supărați pe Piciu, că se întorsese cu curul
și că influențase faza.

Barele nu aveau voie să se miște.

”De ce te-ai întors, Piciule, cu curul, băga-ne-am pula-n mă-ta?”
îl dojeneau băieții, așteptîndu-l să zică ceva, să se dezvinovățească.
Dar Piciu se uita la ei mut și drept, de parcă chiar se transformase într-o bară.
Piciu nu știa multe, era unul dintr-o pereche de gemeni porecliți Picii,
dintre care unul era prost și celălalt și mai prost.

El era ăla și mai prost.

Dincolo erau obligați să stea bare Chelie cu Șurub
și se ofticau că nu pot pleca la poarta cealaltă,
să vadă cum Piciu lua bătaie pentru că nu voia să zică nimic.
Dar atunci Piciu își încreți fruntea și, cu ultimele puteri,
Se uită înspre băieții furioși și-i întrebă, cu broboane de sudoare pe frunte,

”Bă, da’ voi ați auzit de Giul Vern?”

Dacă mă întrebaţi unde au dispărut toate astea, nu ştiu să vă răspund.