Nu sînt bun la socializare. Charlie, cățelul meu, intră mult mai ușor în vorbă cu cîinii decît intru eu (sau decît aș vrea să intru) cu oamenii. Cînd vede un cîine mai aproape de 100 de metri, face mereu la fel: dă intens din coadă cu tot corpul, scheaună prelung, după care se repede spre el cu salturi hilare, mai mult înalte decît lungi, cu scop jucativ. Nu mai zic că mi-a depășit toate recordurile și bagă cățelelor nasul la labii în primele două minute.

Problema, după cum vă spuneam, nu e Charlie, ci eu. Pasiunea cîinelui meu pentru interacțiune mă obligă și pe mine la dialogat cu cetățenii, în cazurile în care potăile cu care se joacă sînt însoțite de stăpîni. Invariabil, are loc următorul schimb de replici:

Stăpîn 1: Bună ziua… (nu-l privește pe celălalt în ochi, se uită la cățelul acestuia zîmbind încîntat, oricît de urîtă ar fi javra) Ce e, băiat?
Stăpîn 2: Da, băiat. (sau ”Nu, fetiță”, mă rog). Al dumneavoastră?
Stăpîn 1: Tot băiat…

La fel de invariabil, fiecare dintre cei doi împărtășește celuilalt cîte o curiozitate (sau o preferință) a propriului cățel, pentru ca ăla să se mire. Totul se petrece de obicei într-o atmosferă ușor apăsătoare. E clar că acei doi oameni nu ar fi vorbit niciodată unul cu celălalt dacă s-ar fi întîlnit întîmplător pe stradă, fără să fie însoțiți de cîini. Apropierea forțată îi jenează pe amîndoi și se materializează în dialoguri penibile. De aceea eu propun ca și stăpînii cîinilor să-și miroasă genitalele atunci cînd se întîlnesc, ca gest suprem de politețe și de comuniune cu animalul. E drept că, uneori, genitalele stăpînilor de cîini miros și fără să te apropii.

PS – există o legendă urbană conform căreia ai putea agăța cu cățelul. Credeți-mă pe cuvînt, eu am cel mai simpatic cățel și n-am decît o jumătate de agățare la activ. Adică mi-a dat numărul de telefon dar, din păcate, îmi citea blogul. Caz închis.