Parcarea de la Real Cotroceni, ora 2 noaptea. Coafura și muzica au volum. Îmi vine să și rîd cînd văd cît de puține mașini sînt, mai ales dacă mă gîndesc la weekend-ul trecut, cînd era să pierd filmul căutînd un loc în care să-mi las limuzina Polo. Mă apropii din ce în ce mai mult, la volan, de intrarea în hypermarket, prin parcarea de la nivelul 0. Fiecare metru în plus este o noutate, fiecare loc gol de parcare este o izbîndă. Mă simt ca Roald Amundsen. Cînd mă pregăteam să fac ce fac de obicei – să mă îndepărtez de intrare și să încep să caut pe bune un loc ok, mai departe de uși – văd nemaivăzutul: un loc liber exact lîngă rampa care dă în Real. Cel mai bun loc din toată parcarea. Parchez înfrigurat cu spatele și mai că-mi vine să fac o poză cu mașina de drag înainte să pun mîna pe căruț și să străbat cei 20 de metri care mă despărțeau de sectorul cu legume și fructe.

Parcarea de la Real Cotroceni, ora 2:15 noaptea. Gelul din păr și muzica au volum. Celor doi cetățeni din Audiul R6 negru cu număr de Teleorman le vine să plîngă cînd văd că, într-o parcare atît de goală, locul cel mai bun, cel de lîngă intrarea în magazin, e ocupat de un VW Polo. Și mai are și număr de Gorj. Rivalitatea dintre gorjeni și teleormăneni străbate scurt și ascuțit creierul odihnit al celor doi cocalari.

Parcarea de la Real Cotroceni, ora 2:30 noaptea. Coafura și muzica sînt mai frumoase ca la început. Ies vesel din hypermarket, împingînd căruciorul cu coatele și urcîndu-mă pe roți cînd prinde viteză, ca pe skateboard. Eram vesel, deh. Terminasem într-un timp record o sesiune de cumpărături care, la orice alt moment din zi, ar fi durat cel puțin o oră. Cînd ușile mi se deschid în față, însă, e cît pe-aci să mă proptesc cu căruciorul într-un Audi supărat care le străjuiește. Mă și mir că senzorii mai știau să închidă ușile, atît de aproape era parcată ”bijuteria pe patru roți”. Inutil să mai spun că bietul meu Polo era blocat complet. Dar iată că am spus. Mă învîrt zece minute boroscodind pe lîngă Audi. Încerc să-l împing. Nimic, teleormăneanul a făcut temeinic școala de șoferi și a știut să și-l lase în viteze.

Parcarea de la Real Cotroceni, ora 2:48 noaptea. Coafura s-a pleoștit iar muzica e insuportabilă. Sînt la opta tură de S6 (nu e chiar așa de ușor de ocolit, să știți, s-ar putea da proba și la examenul la sport de la bac). Un tip aparent normal în treling gri și tuns unu iese pe uși cu o cheie în mînă. Mă uit la el cu speranță. Dar nu, nu poate fi el șoferul monstrului. Imediat însă, în urma lui iese un alt tip. Pare că sînt împreună. Al doilea tip are țepi în cap, tricou alb mulat pe pectorali și tricepși și blugi deschiși la culoare mulați pe șosetele din chiloți.

– A voastră e mașina? zic, cu un licăr de speranță în glăscior.
Mă privesc amîndoi preț de 20-30 de secunde. Într-un tîrziu, gelatul în alb reușește să îngaime:
– Da… scuze…
Niște scuze de alea ca de la S6 la Polo și de la țăran cu bani la țăran pîrlit. În doi peri, din mers, fără contact vizual. Niște scuze șoptite, parcă rușinoase. Niște scuze de mai bine mi-ar fi spus să mă duc în maică-mea.
– Nici o problemă, zic, cu tupeul de bătăuș care știți că mă caracterizează, și mă urc la volan.

Abia din mașină văd ce cumpăraseră cei doi din Real. Obiectul stă la subrațul individului în alb, care i-l pasează celui în treling înainte să bage cheia în contact. E, desigur, un pet de Lowenbrau la doi litri. Bere nemțească pentru posesori de mașină nemțească. Connaisseuri.