Vreau să stabilim un lucru de la bun început: eu sînt băț la calculatoare. Dacă nu aș avea un prieten care să-mi spună cum să-mi fac partiții pe hard cînd instalez Windowsul, aș fi trăit o viață cu un C: de 500 de giga și atît. Și, cum acum voi povesti despre calculatorul meu, îi rog pe ochelariștii foști politehniști (actuali tot virgini) să se abțină în a mă corecta dacă spun ”hardisc” în loc de ”procesor” sau alte chestii de genul.

Cum v-am mai spus că marele meu coșmar este că voi deveni un impostor, puteți înțelege, cred, de ce îmi (re)instalez Windowsul foarte rar. Acest exercițiu banal de menaj al sistemului mi se pare că nu-i de mine. Pot s-o fac, dar adevărul e că nu mă prea pricep. Căcat! E ca și cînd aș fi Lorena Lupu și m-aș apuca de scris o carte. Așa că stau cu Windowsul vechi pînă cînd laptopul pur și simplu refuză să mai pornească. Atunci știu că a sosit momentul, îmi chem prietenul și-i cer un sidi cu ”ceva bun”. ”Ceva bun” este termenul nostru de jargon pentru iarbă și programe piratate. Glumesc. Doar pentru programe piratate.

Ei, odată cu ultima instalare a Windowsului (pe hard nou-nouț, atenție!), mi-am instalat și un virus. N-am habar cum s-a întîmplat să apară virusul imediat după ce-am instalat sistemul și nici nu mă interesează. Cert e că noul meu virus se comportă astfel: la intervale deloc regulate (se poate întîmpla o dată la cinci ore sau de trei ori pe oră) îmi pune niște sunete în boxe. Din ce mi-am dat eu seama, de obicei sună a post de radio. Poate fi o transmisiune de știri, o reclamă, o melodie sau te-miri-ce tutorial. Durează cam 2-3 minute, după care se întrerupe brusc, așa cum a apărut. În tot acest timp, pe ecran nu mi se deschide nimic în plus față de ce aveam. Mai mult, în task manager nu-mi apare nici un proces nou. ȘI MAI MULT, dacă închid toate procesele din task bar (inclusiv explorer.exe, sau cum îi zice ăluia care mă lasă doar cu ecranul gol ca o Gină Pistol Pușcă), sunetul continuă să meargă bine-mersi, pînă-și face damblaua și se oprește de la sine.

Am, deci, un virus cu foarte multă personalitate. Principala lui calitate este, ați ghicit, că mă surprinde mereu. Andreea Marin e pișat de bou pe lîngă virusul meu, vă zic! Nu doar că habar nu am cînd îmi va urla în boxe, dar nu știu nici ce anume îmi va pune. Poate fi orice. Uneori chiar mi se pare că vorbește cu mine ca nava din Odiseea Spațială. Vă dau trei exemple reale și, zic eu, concludente:

1. Weekend. Făceam secs tineresc în poziții bătrînești cu o domnișoară (da, i-am cerut permisiunea să povestesc chestia asta după ce în prealabil i-am promis că n-o să amintesc nimic despre clitorisul ei de dimensiuni ușor inhibante chiar și pentru un băiat, fie el și dintr-o localitate cu blocuri, ca mine. Și nu amintesc!). Cînd eram în toiul acțiunii, deci spre final, deci pe la minutul 4:35, pac, din laptopul de lîngă pat (la care ne uitaserăm la filmul-pretext) începe să se audă ceea ce părea a fi o transmisiune a unui meci de baseball. Sigur, eu sînt haios cînd fut. Mi s-a reproșat de multe ori chestia asta de către fete. Evident că m-am oprit și, cînd ea a protestat, i-am zis ca și cînd aș fi fost foarte prins de meciul ivit absolut pe neașteptate în viața noastră sexuală: ”Ssst! Trebuie să ascult faza asta!”. Am terminat glorios, pe home run. Cum ar veni, m-am sincronizat, dar nu cu ea, ci cu beizboliștii respectivi. După care am mai făcut o poantă finuță cu „și acum hai, home run și tu!” pe care ea s-a făcut că n-o înțelege, așa că i-am explicat-o de vreo trei ori, pînă m-a rugat să-i sun un taxi.

2. Întîlnire de afaceri.
Am urmat toți pașii de la carte. Îmbrăcat îngrijit, dar suficient de casual cît să pară că nu-mi pasă. Cu smartphone-ul împrumutat de la un prieten scos pe masă, ca să pară că n-am nevoie de mila nimănui, mă descurc. Și, desigur, cu laptopul de corporatist din upper-management pe masă. Cînd tocmai discutam despre o sumă crucială, virusul meu se gîndește că e momentul să intervină. Și pe terasa de fițe începe să se audă tare Lambada. La vremea respectivă încă nu eram obișnuit cu dragul meu virus și nici măcar nu mi-am dat seama că de la mine se aude. Ba chiar am căutat nervos din priviri țăranul care pune Lambada într-o așa atmosferă distinsă. Ciudat era că toți ceilalți îl căutau, de asemenea.

3. Brainstorming pentru prima pagină din Kamikaze. Toată lumea închide laptopurile, adică mai ales eu, la protestele colegilor: ”Nu mai sta pe mess, Mantzy, dă-le-n pula noastră de pizde!”. Îl închid și iau o figură concentrată, ba chiar îmi aduc mîinile căuș la baza nasului, într-o simulare perfectă și maiestuoasă a concentrării absolute. ȘI BAM, atunci laptopul meu începe să-mi povestească despre pastile de potență. Un anume Jim se pare că le-a încercat și n-a fost deloc dezamăgit. La noi e mișto atmosfera de la bule și se rîde mult, dar de data asta nu m-a crezut nimeni că n-am făcut-o intenționat și că chiar mă strofocam gîndind.

Am un virus drăguț, deci. Inițial am vrut să-mi reformatez hardul și să scap de el, dar acum deja nu mai sînt așa convins. La fel ca 98% din oamenii pe care-i cunosc, duc o viață extrem de plictisitoare și de previzibilă. Poate acest virus este condimentul de care aveam nevoie. Sînt pe cale să mă îndrăgostesc de el. Așa virus mai zic și eu, să-ți afecteze și sistemul nervos!