Robin and the Backstabbers sînt exemplul perfect de trupă de impostori lirici promovată de homosexualii latenți de la Radio Guerilla. Robin and the plm (pe care de acum îi voi numi simplu ”Căcat”) au două melodii. Instrumentația de la melodiile astea este ceva între house și fanfara militară: are vreo trei acorduri care se repetă la nesfîrșit. La una dintre ele (Soare cu dinți pare-mi-se că-i zice), cele trei acorduri sună bine, dar te plictisești după 20 de secunde să auzi același ram-pam-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam. Sigur, eu nu mă pricep la muzică. Te pomenești c-or fi geniali. Dar să trecem la cuvinte.
1. Poezia subrealistă. Nici la versuri n-aș putea spune că mă pricep foarte tare. Ăsta e avantajul tuturor poeților subrealiști care publică elucubrații cu sens alb: că nimeni nu se pricepe suficient de bine la versuri cît să le spună că ce scriu ei sînt niște mizerii. Vom numi aceste fecale fără noimă ”poezie subrealistă”.
Exemplu (din ”Soare cu dinți”): Am moştenit / Un fitil aprins / Şi gloanţe de argint / Dar le-am uitat dinadins / A doua zi lumină / Ne zîmbeam stînjeniţi / Lacrimi de crododil / Soare cu dinţi.
Oau! Atît de multe cuvinte și doar trei verbe! Să mulțumim poetului și pentru alea. Putea fi mai rău. Pentru că în rest, nu știu dacă observați, strofa e o înșiruire de sintagme-clișeu fără nici o legătură cu sferto-acțiunea aia sugerată de predicate. Măcar ar fi putut să-și ducă stupizenia pînă la capăt și să compună o strofă fără nici un verb. Doar clișee. Să fie cam așa: ”Soare cu dinți / Fitil aprins / Lacrimi de crocodil / Colț de rai / Magia sărbătorilor / Final de foc / Aur negru / Mic și rău / Vinul după bere = plăcere” Ah, sînt genial, să moară mă-sa!!
Altfel, acel „a doua zi ne zîmbeam stînjeniți” e singurul vers care îmi spune ceva. Eu cred că în prima zi ori s-au futut, ori s-au căcat pe masa din bucătărie. Sînt singurele două motive care ar putea face niște oameni să-și zîmbească stînjeniți a doua zi. Din păcate, eu cred că s-au căcat pe masa din bucătărie.
2. Poezia idioată. Continuînd periplul nostru prin opera celor de la Căcat, descoperim singurul lucru mai grav decît poezia subrealistă: POEZIA IDIOATĂ. Poezia idioată se numește așa pentru că este compusă de idioți. Cînd scriu poezii, idioții fac așa: aleg un cuvînt, apoi aleg alt cuvînt care să rimeze cu primul, apoi adaugă niște cuvinte pe lîngă cele două care rimează și astfel dau naștere la versuri.
Exemplu (din ”Vînătoarea regală”): Aș vrea să pot să cred ce-am crezut odată / Aș vrea să te revăd măcar o dată / Și aș mai vrea să fiu din nou copil / Să fie totul mai puțin dificil /// Ia-mă în brațe și bagă-mă-n pat / Ce contează că acum sunt bărbat? / Spune-mi o poveste și fă-mă să plâng / Și zi-mi că mă iubești chiar și-așa nătâng.
Serios, băieți?! Știu studenți la Poli care ar fi scris versuri mai bune. Cînd erau în clasa a patra! Nici nu are rost să comentez fiecare vers în parte, că și așa am scris prea mult (deși rima odată /o dată este dată dracului!). Aș vrea să ne concentrăm asupra ultimelor două. De-acolo deducem clar că autorul a ținut musai să folosească cuvîntul ”plîng” pentru a-și sublinia firea sensibilă și deosebita suferință pe care o simpte cînd vorbește despre pațachină. Doar că aici a intervenit o problemă. PUȚINE CUVINTE RIMEAZĂ CU PLÎNG! Căcat!
”Stîng” le-a venit primul, sînt convins, pentru că ”crîng” nu era cool. ”Stîng”, în schimb, era un cuvînt cu potențial. Ar fi putut scăpa ușor cu ”stîng”. Gen: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / Și masturbează-mă cu piciorul tău stîng”. Sau be: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / După care defecă în ochiul meu stîng”. Sau hai, mai pe sensibil: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / Te iubesc așa tare că-mi dau cu dreptu-n stîng!”. Dar nu. Li s-a părut prea simplu. Și au ales ”nătîng”. Oau! Voi știți pe cineva care să fi folosit vreodată cuvîntul nătîng? Nu, într-adevăr. Și știți de ce? Pentru că există vreo 80 de sinonime mai simple și mai uzuale în limba română.
Concluzia? Lăbarii ăștia din new wave-ul muzical nici proști nu sînt, cînd sînt. Nu, ei sînt prea cool ca să fie proști. Ei sînt nătîngi.
Click ca să ascultați melodiile, hăhă.
iulie 22, 2011 at 07:22
chestia asta nu ar intra nici macar in Top 1000 „recenzii” Radu
iulie 22, 2011 at 07:49
awww, gheii tocilari sunt dezamagiti.
iulie 22, 2011 at 09:26
sa stii ca eu ascult Radio Gorila dar nu am bagat de seama aceasta formatie, nu mi-a spus nimic… daca nu scriai tu despre ei nu-i stiam..
m-ai desteptat!
iulie 22, 2011 at 10:07
ar merge un duet intre baietii astia si poetul folkist nepereche, chilian: „10 gloante de argint/ ia-ma in brate, nu te mint……fa-ma de zece ori sa plang/la sanul tau ma simt un natang” 🙂
iulie 22, 2011 at 10:21
Ti-a futut vreunu’ gagica? 😀
Vezi ca „Oau! Voi știți pe cineva care să fi folosit vreodată cuvîntul nătîng?” suna a cretinel iesit din pestera de langa o parcare folosita de mai multi tiristi, dintre care cativa chiar rude.
iulie 22, 2011 at 10:24
Cu mentiunea că ăia nu sunt lantenţi fiindcă le place curul, ci fiindcă le place conţinutul lui.
iulie 22, 2011 at 10:25
Cu mentiunea că ăia nu sunt lantenţi fiindcă le place curul, ci fiindcă le place conţinutul lui.
iulie 22, 2011 at 10:26
lenţi
iulie 22, 2011 at 11:20
melc natang
iulie 22, 2011 at 13:20
Tu esti funny asa, ai un stil aparte de a scrie.
Dar lasa-l pe piticigratis pentru astfel de abordari. Pur si simplu tie nu-ti iese.
iulie 22, 2011 at 16:26
Haide, bre, nu ne tine pe ghimpi. Care din ei ti-a futut gagica?
iulie 22, 2011 at 23:55
muie la robineti.
august 15, 2011 at 18:41
Foarte rar comentez, dar acuma e cazul. Nu cred că Robin a pretins că e al doilea luceafăr al poeziei româneşti. Şi până la urmă, sunt versurile unor melodii, nu poezii de citit în faţa şemineului.
Dacă te străduiai un pic, sigur găseai ceva trupe din România cu adevărat penibile( Urma, Byron, The Amsterdams şi ohoho, are balta peşte). Dar nu ai vrut, pentru că ai avut o ţintă clară: impostorii inculţi de la Robin and the Backstabbers. Care chiar sunt altceva.