Mi-am dat seama că îmi place Pink. Pink e foarte bună. Ah, nu știți cine e Pink? O cîntăreață. Și e foarte bună. Eu mi-am dat seama de-abia acum că-mi place Pink pentru că n-am prea auzit-o pe Pink la televizor, la radio sau măcar pe internet. Femeile sînt de vină pentru misoginism, zău. Cum să auzi de Pink? N-ai loc de Lady Gaga, de Jessica Simpson, de Katie (Katy/katey/plm) Perry, de Madonna, de Shakira și alte labe. Bărbații le cred pe femei proaste pentru că doar femeile proaste sînt celebre cu adevărat. Și dacă-mi va spune o femeie că asta e vina bărbaților atunci tocmai și-a dat foc la valiză, că ar însemna că-și recunoaște inferioritatea, ba chiar că o folosește ca scuză.

În plus, Pink mi se pare foarte sexy. Rolul ăsta asumat de rățușcă cea urîtă o prinde foarte bine și o face foarte atrăgătoare.

Cînd descopăr femei ca Pink, mă bucur. Mă bucur dintr-un egoism pur, pentru că realizez că eu nu sînt misogin, de fapt. Eu am o problemă cu proștii și, din păcate, e ceva în femeile proaste care le face irezistibile publicului larg. Și-atunci publicul strîmt devine misogin, e o consecință cît se poate de firească.

Pink este o femeie frumoasă, deșteaptă, talentată, bașca rebelă autentică, pe care aș și respecta-o după ce aș fute-o. Dacă vrea ea, desigur. Ne-am potrivi, amîndoi avem astm, amîndurora ne place Tarantino și mai ales Reservoir Dogs și pe amîndoi ne scot din sărite gagicile proaste. Ura!

Pentru cine n-o știe cumva, dați click pentru niște cîntece mișto.