O fată tînără și ignorantă, deci cu percepții pure și neîntinate, m-a acuzat că-s fricos. N-a argumentat (nu-și mai amintea cum a ajuns la concluzia asta), dar i-am acceptat opinia. Ar fi fost culmea ca tocmai eu să nu accept opinii neargumentate. Inițial m-am îmbățoșat și i-am spus că inteligența exclude frica, pentru că frica implică somnul rațiunii. Normal că n-a înțeles nimic. Și bine că n-a înțeles, pentru că greșisem. Să-ți fie frică de moarte, de exemplu, nu e deloc irațional. E drept, frica de moarte perpetuă, cea menținută în limite acceptabile, pe care majoritatea o resimțim, e normală și scuzabilă. Mai nasol e cînd intervine frica de moarte imediată. Iar acolo se aplică argumentul meu inițial, cel cu inteligența care te-ar putea vindeca. Ca în exemplul de mai jos.

Cînd vor să rîdă de mine, prietenii mei își amintesc că mi-ar fi frică de avioane. Aceste zvonuri, vorba lui Mark Twain, sînt exagerate. Nu mi-e frică de avioane. Dacă stau pe aeroport față-n față cu un Boeing care staționează regulamentar, nu o iau la fugă și nu mă ia cu tremurat. Dimpotrivă, îmi plac avioanele foarte mult, cu atît mai mult cu cît nu știu suficientă fizică încît să-mi explic foarte clar cum se mențin acele cutii imense în aer. Și iată cum intervine, pe nesimțite, prostia aducătoare de frică. Dacă încercam să înțeleg formulele alea în loc să le tocesc, acum poate m-aș fi putut declara neînfricat.

Deci, revenind, mie nu mi-e frică de avioane, ci de o eventuală cădere cu avionul. Niciodată, în timpul unui zbor, pulsul nu-mi scade sub 100 (poate chiar 110, nu știu), am mereu mîinile transpirate, caut tot timpul stewardesele cu privirea în căutare (surpriză!) nu de țîțe, ci de indicii că ceva nu e în regulă și mă îngrozește orice zgomot (care mie mi se pare) suspect. De exemplu, mi-au trebuit vreo patru zboruri ca să aflu că zgomotul acela de motor care se ambalează în gol (mie așa îmi suna, mă scuzați) care se aude imediat după decolare și cu puțin timp înainte de aterizare este, de fapt, trenul de aterizare care se ridică și se coboară. Pînă să mă prind, mi-am  petrecut drumurile respective încercînd să-mi amintesc și alte rugăciuni în afară de aia de rău-augur cu tatăl din ceruri.

Visez să ajung în America de Sud sau în diferite părți din Asia, dar nu cred că aș avea curajul să mă îmbarc în curse mai lungi de 2-3 ore. Sînt un tip care are încredere în statistică, doar că statistica aia cu accidentele de avion care-s mai rare decît cele de mașină nu mă convinge deloc. La mine funcționează altă statistică: cea care îmi spune cîți pasageri sînt găsiți scuturîndu-și hainele sau măcar respirînd, de obicei, după prăbușirea unui avion. Sau care spune că în timpul unui zbor de 9 ore sînt de trei ori mai multe șanse să se întîmple ceva nasol decît în timpul unuia de 3 ore.

Și da, mi-e frică de avion, dar totuși zbor cu avionul, pentru că dacă n-aș zbura (păstrînd raționamentul din prima parte a textului) nu mi-ar fi nici frică. Sigur, se poate să-ți fie frică de avion și să nici nu zbori, dar totuși să nu scapi. Îmi imaginez că erau cîțiva de ăștia în World Trade Center. Ghinion. Sau noroc, depinde din ce perspectivă privești. Dacă stai să te gîndești, trebuie să fii al dracului de norocos să nu ratezi avionul chiar și atunci cînd nu ai vreun zbor programat și mergi la birou.

Ca să închei subiectul, mă amuză că, din ce am întîlnit eu, persoanelor cu frică de înălțime nu le e frică și de avion. E ca și cînd ți-ar fi frică de gay, dar nu și de Mihai Bendeac.