Începe să se afirme prin liceu. Poezia e cea mai bună formă de rezistență a mediocrului la condițiile vitrege ale adolescenței, vîrstă la care ești luat la mișto pentru absolut orice. Iar poetul are foarte multe slăbiciuni. E genul de persoană de care poți face mișto non-stop indiferent cît de lungă e petrecerea. Poți vorbi doar despre el chiar și la o nuntă de aia din basme, de 3 zile și 3 nopți. Poetul nu e nici deștept, nici tocilar, nici frumos, nici bun la sporturi, nici bogat, nici haios și, în general, nu are nici una dintre acele calități care te pot face un tip popular în liceu. De altfel, la începuturile lui, poetul nu e nici măcar poet. Nu. Poet devine pe parcurs, după ce trece prin niște transformări dureroase, pe care ulterior la va surprinde în opera sa de o sensibilitate aparte.

Prima fază a poetului este s-o ardă pe neînțelesul. Asta pentru că nu e deștept, dar nici prost. Știe că rămînînd la statutul de mediocru va fi doar un alt bou din cireadă. Trebuie să se facă urgent remarcat. Dar cînd decizi să fii neînțeles nu e tocmai clar pentru observatorii externi în ce categorie te afli. Neînțeleșii nu sar în ochi, nu au un semn caracteristic, o insignă, o tăietură. Riști să fii un neînțeles tot liceul și lumea să nu înțeleagă că asta erai. Să se uite după tine pe culoar și să se gîndească: ”Hm, cît de bine îl înțeleg pe tipul ăsta!”. Așa că, ca să-ți întărești postura de neînțeles, ai nevoie de niște mutații fizice.

Și atunci viitorul poet își lasă părul mare, ocazie cu care intră în prima fază: cea de rocker. Începe să se îmbrace în haine urîte, să poarte bocanci vara la 45 de grade și să umble în găști care ascultă rock de căcat, de obicei cu mesaje de dragoste ascunse printre urlete și borîturi (acestea devin semințele poeziei de mai tîrziu). Se declară mizantrop, rebel și anti-sistem în general, iar în particular turuie pe unde apucă despre cît urăște el manelele, hainele la modă și fetele frumoase dar proaste. Apropo, în decursul acestor ani, chiar dacă va fi lăudat de mai multe bunăciuni care vor să pretindă că l-au înțeles pe neînțeles, rockerul-poet nu poate spera să fută decît fete din propria gașcă: rockerițe urîte, un pic supraponderale și subepilate.

Prin clasa a doișpea, rockerul începe să se liniștească și, sigur pe cantitatea uriașă de artă pe care a absorbit-o în primii trei ani de liceu, crede că e de datoria lui să se transforme într-un boem. Să dea din cap prin baruri pe melodii de la Iris furate de la formații celebre e deja sub demnitatea lui. Așa că se apucă de scris poezii. Din păcate pentru el, poetul întîmpină o piedică destul de serioasă în această etapă, una care riscă să-i zădărnicească planurile: habar n-are să scrie poezii. Drept pentru care se apucă de strofe cu vers alb și fără nici un înțeles. Sau, ca să fim mai corecți, care pot însemna orice. Totul e să faci o proză proastă (sau cum știi tu s-o faci), apoi să pui fragmente din ea unele sub altele, să inversezi nițel topica și, dacă se poate, să dai ”Enter” în mijlocul frazei, ca să pară că ești extrem de adînc făcînd două versuri dintr-o propoziție. Uneori poți arunca adjective complet aiurea. Vor fi considerate epitete. Ca să înțelegeți tehnica, voi continua acest text folosind-o.

Dar drama poetului este
că odată terminată clasa a doișpea
nu intră la nici o facultate.
La nici una serioasă.

Sinuciderea nu e însă
o salvare pentru el.
Optimist de fel, poetul
privește lucrurile astfel:

”Ce bine că n-am luat la facultate
și că trăiesc în această dulce mizerie!
Asta e menirea mea ancestrală.
Pentru că eu, la urma urmei, sînt poet.”

Și știți ce-i cel mai nasol? Că există muuulți, foarte mulți cretini, care pun botul la poeziile poetului, mai devreme sau mai tîrziu. Unii chiar îl cred talentat. Sigur, nu suficient cît să-i ofere bani, dar suficient cît să-i aplaude scrierile și, eventual, să-i dea like-uri pe Facebook. Și așa se mai scurge o viață fericită de om: viața poetului, care moare în mizerie, făcînd spume de idealism la gură, cu convingerea că poemele lui chiar au însemnat ceva.