Să mergi cu mașina între Hațeg și Petroșani este o experiență aproape SF. Am condus ieri pe acolo și în minte nu-mi venea decît ”Mad Max! Mad Max! Oau, Mad Max!”. Da, totul seamănă izbitor cu Mad Max pe acel drum, cu excepția peisajului (nu e deșert ca la fraierii ăia de americani/australieni, ba chiar e o zonă foarte frumoasă).

Nasoleala începe din orășelul-fantomă Călan, fostă patrie a unui combinat siderurgic celebru pe care acum țiganii l-au dezmembrat bucățică cu bucățică, l-au suit în căruțe și l-au vîndut. Străzile din Călan sînt mai pustii decît sînt azi coridoarele Titanicului. Măcar pe celebra epavă mai mișună ceva faună marină. La Călan, după toate aparențele, au supraviețuit doar o pisică costelivă și un bețiv care mergea în zig-zag pe mijlocul drumului și m-a privit extrem de mirat cînd l-am claxonat. Nici semne de circulație n-am văzut. Pesemne le-au luat țiganii și pe alea, ca să aibă să dea rest.

Călanul nu mai există, dar măcar clădirile dărăpănate din zonă îți dau, totuși, impresia că, demult, acel loc ar fi fost binecuvîntat de civlizația umană. Lucru care nu se poate spune despre restul drumului pînă la Petroșani. Șoseaua continuă să șerpuiască pustie printre munții cei frumoși și neatinși de mîna investitorilor în turism. Nu există poliție, nu există marcaje, nu există pericole. În goana lui, șoferul singuratic e oprit doar de 3-4 semafoare foarte dubioase. La drum nu se mai lucrează, asta e clar. Semafoarele funcționează în continuare, însă, ca și cînd responsabilii pentru lucrări au uitat să le stingă atunci cînd și-au luat catrafusele și-au plecat dracului din sărăcia aia.

Și acolo, la cele patru semafoare, începe thrillerul. La primul a fost ceva mai light, un fel de generic de thriller: prind roșu și văd răsărind de nicăieri și șonticăind spre mine un țigan matur cu o cîrjă. Mă uit de jur împrejur. Nici un semn de vreo casă. Și ăsta vrea să-mi spună mie că, invalid cum e, a venit de la peste 5 kilometri ca să cerșească la un semafor din deșert? Nu-l cred, nu deschid geamul. Nici el nu insistă. La al doilea semafor, însă, am fost atacat. Nu a apucat să se stingă bine galbenul și să apară roșul, nici roțile mașinii să se oprească de tot, că la geamuri (stînga-dreapta și parbriz) mi-au răsărit, brusc, vreo zece capete. Toate de copii. Ceva mai încolo, o țigancă tînără plimba în brațe un al unsprecezecelea copil, singurul prea mic ca să cerșească. De fapt, cerșit e puțin spus. Dacă nu aș fi avut ușile închise, sînt sigur că m-ar fi atacat. Cu nasurile și buzele lipite de geam, gesticulau intens, agresiv, arătînd înspre diverse obiecte din mașină. Mai întîi au arătat înspre o pungă de prăjiturele de pe scaunul din dreapta. Am deschis geamul și le-am întins punga timid. A dispărut mai repede decît dispare o hamsie în gura unui rechin. Am închis geamul prevăzător, dar verdele nu venise încă. Cei care nu se bucuraseră de prăjiturele continuau să facă semne, de data asta înspre cutia de Dr Pepper. Nu știu dacă de milă sau de teamă, dar am deschis geamul și le-am dat-o și pe aia, cu riscul de a muri de sete pînă la următorul magazin. După ce-au băut și sfertul de suc, cu ochii încă lipiți de geamuri, au continuat să scruteze nebunește interiorul mașinii. La un moment dat, unul a făcut un semn poruncitor către GPS și mi-a aruncat p privire fără echivoc. Îl voia. Din fericire, s-a făcut verde și am pornit în trombă. Nu mă simțeam capabil să văd cum un tîlhar-cerșetor din Hunedoara mănîncă un sistem de navigație.