Actualitati


Acest domn jurnalist (nu știu exact unde) care pînă acum s-a remarcat doar nezicînd/nescriind nimic interesant, a reușit aseară, în premieră în cariera lui de succes, să facă mai mult de 10 oameni să-l asculte cu atenție. A declarat, fără nici o urmă de echivoc, că ”acum e mai rău decît pe vremea lui Ceaușescu”. Sigur, omul a venit și cu niște argumente extraordinar de pertinente, pe care i le-ar putea demonta orice copil născut după 89 care s-a uitat mai mult de cîteva ore la televizor, chit că n-a prins nici o zi de comunism. A zis, ca să fiu mai exact, că ”și Băsescu înfometează lumea și o ține în frig și în întuneric, ca și Ceaușescu, dar diferența este că acum oamenii nu mai primesc case și locuri de muncă”. Domnule Van Vîntu, eu n-am prins decît patru ani de comunism (ăia frumoși, ultimii), deci am fost prea mic ca să îndrăznesc acum să vă contrazic. Doar vă urez ca, începînd de mîine, toți membrii familiei dumneavoastră să trăiască exact ca în perioada aia de maximă siguranță și huzur. Și dumneavoastră, desigur, să activați tot în domeniul presei, care să fie și ea exact ca atunci.

PS – vă vine sau nu să credeți, pînă și Mugur Ciuvică, cel mai mare lătrău anti-pedelist din presă, a fost enervat de această luare de poziție și i-a dat peste nas, într-un acces surprinzător de sinceritate: ”Hai, dom’le, fii serios, ce naiba?”. Aș îndrăzni să completez acest îndemn, ca să fie ceva mai convingător: „Hai, domnule Var Vîrciu, fii serios, în pula mea de idiot!”. Mulțumesc pentru ocazia oferită, mantzii e cel mai tare.

Mă văd nevoit să întrerup din nou programul obișnuit de texte mișto pe care nu le citește nimeni din cauză că am identificat un focar de prostie extrem de periculos pentru populație în redacția unui cotidian național.

Uite cum stă treaba: eu pe de o parte sînt un cetățean incult comparativ cu cum cred eu că ar trebui să fie un om decent de vîrsta mea. Am o brumă de lecturi executate înainte să devin om serios, cu serviciu și rate la bancă, și cam la asta se rezumă mobilarea mea intelectuală. În total, în viața mea, am fost la patru piese de teatru, și la alea mai mult sau mai puțin obligat. Pe de altă parte, nu am mai citit presă serioasă pe hîrtie (ei se numesc quality, hahaha, bună asta!) de ani buni. N-am simțit nevoia. Știrile din ziarele serioase le pot lua la fel de bine de la televizor sau de pe internet. Mă mai uit doar peste tabloide ca să mă mai amuz, cîteodată. Și, boul de mine, trăiam cu impresia că pe la cotidienele serioase sînt ziariști ceva mai inteligenți decît retardații ăia care scriu în Libertatea, Click și Cancan.

Acestea fiind spuse, vă puteți explica de ce am avut o strîngere de inimă ieri, cînd defecam și am deschis Jurnalul Național (ăla era pe lîngă budă, probabil nu întîmplător) fix la pagina de cultură, unde trona falnică o cronică de teatru. Primul instinct a fost să caut altă pagină, convins că nu am pregătirea necesară să citesc o părere avizată despre artă și cu atît mai puțin una despre o artă la care nu mă pricep. Plus că mă și căcam, ceea ce mi se părea o sfidare la adresa întregii culturi române și a presei aferente acesteia. Dar impostorul din mine a învins și am început să citesc. Nu aveam să regret decizia. A fost o experiență mistică. Toate citatele pe care urmează să vi le dau sînt reale.

Cronica începe așa: ”Urmărind atent spectacolul lui Silviu Purcărete […] descoperi ingredientele de bază ale comediei care conduc la buna dispoziţie.” Oau! Deci asta e exprimare de doamnă de la Jurnalul care scrie cronici de teatru?! Oaaau! Să citim mai departe, mai vrem, mai vrem!

Cunoștințele autoarei despre comedia care stîrnește buna dispoziție sînt mult mai profunde decît v-ați putea închipui, după cum ni se relevă în paragraful următor: ”[…] publicul e martor la situaţii amuzante. Auzi vorbe de duh ce provoacă râsul spontan, vesel, râsul comic.” Deci cronicara de teatru Maria Sârbu a descoperit nu doar rîsul vesel, ci chiar rîsul comic! Destul cu rîsetele tragice, triste. E timpul să mai rîdem și la ceva comic și vesel, în pizda noastră! O comedie care să ne conducă la bună dispoziție prin rîs vesel și comic, cam asta am dori, dacă se poate. Mai aveți bilete la așa ceva? Ce bine!

Continuăm cu un clișeu frumos care sună cam la fel de stupid și la fotbal (vezi ”bagheta antrenorului”, sic!). Cică: ”Am amintit doar „secvenţe” din „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, spectacol în care cei trei interpreţi sunt în vervă datorită baghetei regizorale a lui Silviu Purcărete şi datorită aptitudinilor lor artistice.” Maică născătoare, ce exprimare de elev de clasa a patra rămas corigent la toate materiile scrise pe caiete de dictando! Deci sînt în vervă datorită aptitudinilor lor artistice, zici, Mario? Aham! Zi să-i fuți în cur pe mă-sa!

Încheiem, inevitabil, cu ghilimelele. În textele idioților, ghilimelele ocupă un loc aparte (ca și puncte-punctele și majusculele, dar parcă mai aparte decît astea). Idioții care scriu folosesc ghilimelele atunci cînd simt nevoia să sublinieze faptul că au folosit un anumit cuvînt fie cu un alt sens decît acela care-ți vine primul în minte, fie într-o construcție care are pretenții de procedeu aristic. Sigur că nu e nevoie de ele. Doar că idioții simt o pornire lăuntrică să strige: SÎNT INTELIGENT! TE-AI PRINS CE-AM VRUT SĂ ZIC? CA SĂ FIU SIGUR CĂ ÎNȚELEGI CĂ E CEVA INTELIGENT LA MIJLOC, ÎȚI PUN NIȘTE GHILIMELE! IA VEZI, ACUMA TE-AI PRINS? VEZI CÎT DE INTELIGENT SÎNT?! Dar să căutăm ghilimelele în textul idioatei în discuție, pe nume (poate mă repet, n-o cunosc, sper să nu fie vreo rudă îndepărtată) Maria Sârbu. Deci avem încă din titlu: Mălăele şi Mihăiţă, în „deliciul” teatral semnat de Purcărete. Mergem mai departe: Am amintit doar „secvenţe” din „Femeia care şi-a pierdut jartierele” (aici chiar n-am înțeles de ce a pus secvențe între ghilimele, mă rog). Iar din asta care urmează n-am înțeles nimic, decît că erau două ghilimele importante: Mişcările, grimasele, interpretarea cupletelor, replicele „delicioase” sunt asociate cu „mobilitatea” mobilelor, decorul având o funcţie scenică bine determinată în spectacol şi care funcţionează de minune.

În mod normal, ca să-mi justific titlul violent, ar fi trebuit să citesc mai mult din ziar. Dar, oricît de corect aș fi încercat să fiu față de restul redacției, n-am mai putut nici măcar să încep vreun alt articol. Mă gîndeam mereu cu teamă că tipa care scrie cronica de teatru este, probabil, intelectuala redacției. Că doar n-or trimite femeia de serviciu să facă cronici de teatru. Logic, no? E Maria, dragă, tipa de la cultură! Să ne ferească domnu de ăia de la sport!

Îmi și imaginez o discuție între vecinii din provincie (soto e din provincie!) ai Mariei, la vederea (că nu cred că ar și citi-o) acestei magnifice cronici. ”Ia uite, asta nu-i Maria a lu Sârbu de la patru?” / ”Ba da, aia e, s-a apucat să scrie cronici de teatru” / ”Tiii, și ce proastă era! Bravo ei!”.

Aveți tot articolul aici. Distracție!

Viena e o Pragă mai nereușită. Are clădiri mai urîte, mîncare și bere mai proaste, străduțe mai lipsite de farmec și oameni mai proști și mai necunscători de engleză. Și, normal, parcuri ceva mai mici și mai banale în care intră turiștii și se trîntesc pe gazon, uneori chiar pe iarbă. Să nu uit: ce proști sînt nemții!

Imbatabil. Pentru secretara care nu vrea să și-o tragă pentru o mărire de salariu, pentru nevasta care nu înțelege că ți-ai tras-o cu secretara (în caz că ea a vrut), pentru criticii lui Irinel Columbeanu, pentru proces (în caz că tipa pe care ai hărțuit-o și/sau șantajat-o s-a plîns poliției):

Hugh Hefner are 85 de ani și a (pretins că) făcut sex cu mai toate playmate-urile pe care le-a promovat în propria revistă (majoritatea cu circa 60 de ani mai tinere). Ba cu una a vrut să se și căsătorească recent, dar tipa l-a părăsit în ziua nunții, așa că Hugh a apărut la televizor (pe CNN!) cu cele doi noi iubite ale sale. Și a vorbit foarte serios despre relația dintre ei și a spus foarte sincer că da, face sex cu domnișoarele, că doar sînt împreună. Iar Piers Morgan și-a păstrat în tot acest timp o față serioasă, ba chiar nu dădea semne că ar detecta ceva penibil în toată povestea.

Dacă Hugh Hefner poate și e și promovat intens pentru asta, noi de ce nu am putea? Să curgă banii și influența and the bitches will soon follow. Iuhuuu! Hei, voi, misogini!

Vreau să stabilim un lucru de la bun început: eu sînt băț la calculatoare. Dacă nu aș avea un prieten care să-mi spună cum să-mi fac partiții pe hard cînd instalez Windowsul, aș fi trăit o viață cu un C: de 500 de giga și atît. Și, cum acum voi povesti despre calculatorul meu, îi rog pe ochelariștii foști politehniști (actuali tot virgini) să se abțină în a mă corecta dacă spun ”hardisc” în loc de ”procesor” sau alte chestii de genul.

Cum v-am mai spus că marele meu coșmar este că voi deveni un impostor, puteți înțelege, cred, de ce îmi (re)instalez Windowsul foarte rar. Acest exercițiu banal de menaj al sistemului mi se pare că nu-i de mine. Pot s-o fac, dar adevărul e că nu mă prea pricep. Căcat! E ca și cînd aș fi Lorena Lupu și m-aș apuca de scris o carte. Așa că stau cu Windowsul vechi pînă cînd laptopul pur și simplu refuză să mai pornească. Atunci știu că a sosit momentul, îmi chem prietenul și-i cer un sidi cu ”ceva bun”. ”Ceva bun” este termenul nostru de jargon pentru iarbă și programe piratate. Glumesc. Doar pentru programe piratate.

Ei, odată cu ultima instalare a Windowsului (pe hard nou-nouț, atenție!), mi-am instalat și un virus. N-am habar cum s-a întîmplat să apară virusul imediat după ce-am instalat sistemul și nici nu mă interesează. Cert e că noul meu virus se comportă astfel: la intervale deloc regulate (se poate întîmpla o dată la cinci ore sau de trei ori pe oră) îmi pune niște sunete în boxe. Din ce mi-am dat eu seama, de obicei sună a post de radio. Poate fi o transmisiune de știri, o reclamă, o melodie sau te-miri-ce tutorial. Durează cam 2-3 minute, după care se întrerupe brusc, așa cum a apărut. În tot acest timp, pe ecran nu mi se deschide nimic în plus față de ce aveam. Mai mult, în task manager nu-mi apare nici un proces nou. ȘI MAI MULT, dacă închid toate procesele din task bar (inclusiv explorer.exe, sau cum îi zice ăluia care mă lasă doar cu ecranul gol ca o Gină Pistol Pușcă), sunetul continuă să meargă bine-mersi, pînă-și face damblaua și se oprește de la sine.

Am, deci, un virus cu foarte multă personalitate. Principala lui calitate este, ați ghicit, că mă surprinde mereu. Andreea Marin e pișat de bou pe lîngă virusul meu, vă zic! Nu doar că habar nu am cînd îmi va urla în boxe, dar nu știu nici ce anume îmi va pune. Poate fi orice. Uneori chiar mi se pare că vorbește cu mine ca nava din Odiseea Spațială. Vă dau trei exemple reale și, zic eu, concludente:

1. Weekend. Făceam secs tineresc în poziții bătrînești cu o domnișoară (da, i-am cerut permisiunea să povestesc chestia asta după ce în prealabil i-am promis că n-o să amintesc nimic despre clitorisul ei de dimensiuni ușor inhibante chiar și pentru un băiat, fie el și dintr-o localitate cu blocuri, ca mine. Și nu amintesc!). Cînd eram în toiul acțiunii, deci spre final, deci pe la minutul 4:35, pac, din laptopul de lîngă pat (la care ne uitaserăm la filmul-pretext) începe să se audă ceea ce părea a fi o transmisiune a unui meci de baseball. Sigur, eu sînt haios cînd fut. Mi s-a reproșat de multe ori chestia asta de către fete. Evident că m-am oprit și, cînd ea a protestat, i-am zis ca și cînd aș fi fost foarte prins de meciul ivit absolut pe neașteptate în viața noastră sexuală: ”Ssst! Trebuie să ascult faza asta!”. Am terminat glorios, pe home run. Cum ar veni, m-am sincronizat, dar nu cu ea, ci cu beizboliștii respectivi. După care am mai făcut o poantă finuță cu „și acum hai, home run și tu!” pe care ea s-a făcut că n-o înțelege, așa că i-am explicat-o de vreo trei ori, pînă m-a rugat să-i sun un taxi.

2. Întîlnire de afaceri.
Am urmat toți pașii de la carte. Îmbrăcat îngrijit, dar suficient de casual cît să pară că nu-mi pasă. Cu smartphone-ul împrumutat de la un prieten scos pe masă, ca să pară că n-am nevoie de mila nimănui, mă descurc. Și, desigur, cu laptopul de corporatist din upper-management pe masă. Cînd tocmai discutam despre o sumă crucială, virusul meu se gîndește că e momentul să intervină. Și pe terasa de fițe începe să se audă tare Lambada. La vremea respectivă încă nu eram obișnuit cu dragul meu virus și nici măcar nu mi-am dat seama că de la mine se aude. Ba chiar am căutat nervos din priviri țăranul care pune Lambada într-o așa atmosferă distinsă. Ciudat era că toți ceilalți îl căutau, de asemenea.

3. Brainstorming pentru prima pagină din Kamikaze. Toată lumea închide laptopurile, adică mai ales eu, la protestele colegilor: ”Nu mai sta pe mess, Mantzy, dă-le-n pula noastră de pizde!”. Îl închid și iau o figură concentrată, ba chiar îmi aduc mîinile căuș la baza nasului, într-o simulare perfectă și maiestuoasă a concentrării absolute. ȘI BAM, atunci laptopul meu începe să-mi povestească despre pastile de potență. Un anume Jim se pare că le-a încercat și n-a fost deloc dezamăgit. La noi e mișto atmosfera de la bule și se rîde mult, dar de data asta nu m-a crezut nimeni că n-am făcut-o intenționat și că chiar mă strofocam gîndind.

Am un virus drăguț, deci. Inițial am vrut să-mi reformatez hardul și să scap de el, dar acum deja nu mai sînt așa convins. La fel ca 98% din oamenii pe care-i cunosc, duc o viață extrem de plictisitoare și de previzibilă. Poate acest virus este condimentul de care aveam nevoie. Sînt pe cale să mă îndrăgostesc de el. Așa virus mai zic și eu, să-ți afecteze și sistemul nervos!

Mutare surpriză la Academia Cațavencu: echipa condusă de Denis Dinulescu și Paul Vinicius a hotărît să plece de la mogul și să lanseze propriul lor săptămînal de umor. Surse abilitate din interiorul brandului afirmă că titlul viitoarei publicații va fi ales dintre Cațavencule!, Cațavencilor, Cațavencool, Al/a/ai/ale Cațavencului și Eu cațavencuiesc, tu cațavențuiesti, el/ea cațavențuiește. ”Spiritul Cațavencu pleacă odată cu noi și nu va muri niciodată!…”, a anunțat Dinulescu luni noapte spre marți dimineața, la o conferință de presă organizată în barul scriitorilor, după care a continuat: ”Haaarrrggggmpprrrrrrr…”, și a căzut într-un somn adînc.

Se zvonește că în spatele proiectului ar sta controversatul milionar Nicolae Văcăroiu, mare admirator al echipei de la Academia Cațavencu, despre care se știe că l-a făcut celebru. Cînd a fost contactat de către redactorii noștri, Văcăroiu se afla la ”Budapesta” și, cum nu prea putea vorbi, s-a mulțumit să declare, : ”N-n-nu știu, eu nu șșștiu niiimic! Presupun că aj ști ji eu dacă ar fi ceva clar! Nu fac declarații pînă nu vine nota!”

Deasupra siglei celui ultimului număr din Academia Cațavencu, echipa demisionară a postat un mesaj în care și-a îndemnat cititorii să-i urmeze la noul săptămînal: ”VĂ MULȚUMIM CĂ AȚI FOST ALĂTURI DE NOI ÎN TOATĂ ACEASTĂ SĂPTĂMÎNĂ. CAȚAVENCU CONTINUĂ DE SĂPTĂMÎNA VIITOARE, CU O ALTĂ REVISTĂ ȘI ÎNTR-O ALTĂ CÎRCIUMĂ.”

Cum arată coperta Kamikaze de mîine, să nu cumva să cumpărați din greșeală alte prostii

Revista Kamikaze are mîine, miercuri, nevoie de voi. După toate aparențele, mîine vor fi pe piață trei săptămînale de umor. Două dintre ele au în spate doi oameni cu foarte mulți bani. Dinu Patriciu și Dan Adamescu. E în interesul amîndurora să ne curețe ca pe-o consignație de cartier în calea mic.ro-urilor. Kamikaze nu are pe nimeni în spate. La noi toți oamenii sînt în față. Unul dintre ei, un prieten care ne-a împrumutat cu niște bani. Bani pe care trebuie să-i restituim la un moment dat.

Săptămîna trecută, echipa de la Kamikaze a primit două oferte concrete de angajare la mogul(i). Dar Kamikaze nu e aici ca să fie cumpărată. Kamikaze va fi pînă la sfîrșitul existenței sale revista cu coaie care nu dă explicații nimănui. Titlul revistei (dat chiar de către subsemnatul în niște momente ceva mai grele decît acesta) e destul de elocvent. Sloganul e și mai clar: da, ”rîdem pînă la capăt”. Inițial, varianta mai dură (propusă de Iulian Tănase) era ”rîdem pînă la sfîrșit”. Ni s-a părut prea negativist. Eh, și?

Kamikaze nu se vinde foarte bine la tarabe. În mare parte, asta se întîmplă din cauza faptului că nu are suficienți bani de rulat spart aiurea pe care să-i arunce în marketing, PR, awareness și alte chestii în engleză care cică ar vinde un produs. Conținutul revistei e, fără îndoială, (și aici puteți să mă credeți pe cuvînt sau să verificați începînd de mîine), mai bun decît tot ceea ce există pe piață. Investigații mai bune, umor mai bun, opinii mai pertinente, dinozauri și securiști mai puțini spre deloc. Plus libertatea de a fute și-n Stînga și-n Dreapta pe care concurența nu o are. Din păcate, oamenii din Huși, Dorohoi, Călan, Zimnicea și Oltenița nu au de unde să știe asta. Cu ceva ajutor din partea voastră, a leneșilor care stați pe net și nu cumpărați ziare de hîrtie, Kamikaze ar putea să fie nu doar o afacere idealistă și nebunească, ci și una profitabilă. Nu ați salva, desigur, doar o revistă, ci un principiu. Revista în sine costă 2,5 lei și-un drum pînă la chioșcul de ziare. Sînt convins că pentru nici unul dintre voi, cei care citiți asta, nu e un efort foarte mare.

Kamikaze, repetăm, nu e de vînzare. Dacă noi vom fi nevoiți să ne futem în cur ca să cîștigăm o pîine, atunci o vom lua fiecare dintre noi între buci, personal, mai superficial sau mai adînc, fără să implicăm Kamikaze în asta. Dar să ne fută unul revista nu vom accepta. Mai bine o omorîm și apoi ieșim pe centură pe cont propriu, în căutare de mogul, cu sentimentul plăcut al unui sacrificiu care meritat. Sîntem ca arabul din poezia cu calu a lu Coșbuc. Kamikaze va trăi cu capul sus sau va muri cu capul sus. Nu există altă opțiune. Pînă una-alta, sîntem pregătiți să facem în continuare revista, oricît de austere ar fi auspiciile. Pentru voi și pentru încăpățînarea noastră de-a fi liberi.

Și, dacă de revista și de principiile noastre vi se rupe (ceea ce e posibil și de înțeles), vă mai șantajez un pic emoțional cu ea:

Ea este Kami, cățelușa pe care o creștem în curtea redacției. Am luat-o de pe stradă în urmă cu două săptămîni. Era plină de rîie, urîtă și speriată. Fusese probabil aruncată de stăpîni tocmai din motivele astea. Acum și-a mai revenit, dă lăbuța și e foarte jucăușă, deși cam la fel de urîtă. E drept, se cacă peste tot prin curte și ni se bagă în picioare taman pe unde avem treabă, dar așa ne dăm și seama că e de-a noastră: unui Kamikaze adevărat nu-i spune nimeni unde să lingă sau unde să se cace.

Cumpărați, deci, Kamikaze mîine cu gîndul că veți da pe ea exact cît ați da pe un pliculeț de Pedigree.

Pagina următoare »