Amintiri din picionerie


Bătaia pe care mi-am luat-o de la o gașcă de rapidiști risca să se piardă în negurile Crîngașiului. N-am găsit textul nicăieri pe net, așa că îl reiau aici. E dintr-un almanah Cațavencu din 2008 – Senzații Tari. E cam greoi și cam prost scris, recunosc. Dar întîmplările sînt autentice. Și nu trebuie să fie uitate. Muie la țigani.

Era o zi frumoasă, de început de martie. Soarele strălucea, bănuiesc, după perdeaua groasă de nori și păsărelele ciripeau a pagubă. Nimic nu anunța vreo ninsoare, iar o ploaie de pumni în gură cu atît mai puțin. De fapt, dacă stau să mă gîndesc acum, erau indicii clare că ambele evenimente ar putea avea loc, dar pe mine, cel puțin, nu mă anunțase ninemi. Steaua juca acasă, în optimile cupei UEFA, cu spaniolii de la Villareal, ăia porecliți ”submarinul galben”. Am zis să mă duc și eu, că-mi place Beatles, dar mai ales îmi place cînd joacă Steaua cu vreo echipă bună, capabilă să le dea vreo 3-4 boabe. Prietenii mei steliști plecaseră la meci cu cîteva ore înainte, să aibă timp să se mufeze (n.r. – să bea cîteva beri de căciulă). Așa că a rămas ca eu să plec la meci ceva mai tîrziu, cu un alt prieten. E foarte  important de precizat că, la fel ca și mine, prietenul ăsta al meu nu suporta Steaua. În aceste condiții, vă puteți imagina că i-am bătut obrazul cînd ne-am întîlnit și am văzut că are la gît un fular cu Steaua. ”Îl am de la un prieten, mă, las’ că-i bine, să nu ne bată steliștii!”, zice.

Era o zi frumoasă, cum spuneam, din vremea cînd tramvaiul 8 mergea din Regie spre Crîngași, unde te lăsa la doi pași de stația lui 41, metroul ușor, care mergea spre Ghencea. Trebuia doar să treci pe sub Podul Grant, apoi urcai puțin pe lîngă el ca să ajungi în stație. Da, pe atunci era singura varianta pe care o știam noi ca să ajungem din Regie în Ghencea. În același timp, misteriosul autobuz 105 mergea spre Ghencea pe un drum mult mai scurt și mult mai sigur. Am uitat să vă spun, deși probabil știați deja, că Crîngașiul e un cartier locuit aproape în totalitate de fani ai Rapidului. Am uitat și atunci cum am uitat și acum, așa că ne-am urcat în tramvai, amicul meu cu fular la gît, eu cu nimic în cap.

Am coborît în Crîngași și am luat-o la pas pe sub podul Grant, pe traseul pe care vi l-am descris mai sus. Urcam pe lîngă pod, pe bordură. În stînga – zid, în dreapta – șosea. Dar drumul ne-a fost întrerupt brusc și cam prea brutal pentru gustul nostru de niște pumni. Aș putea fi poetic și să spun că erau veniți de nicăieri, dar, de fapt, veneau de undeva din spate-dreapta, iar expeditorii lor erau (asta aveam să sesizez mai tîrziu) vreo cinșpe rapidiști, unul mai mare decît celălalt și toți mai mari decît mine. De acum o să vorbesc la persoana întîi singular, pentru că mi se va ierta faptul că, cocoșat fiind de pumni și picioare, nu l-am mai văzut pe prietenul meu. Deși puteam să-mi imaginez cam ce probleme avea și el în momentul acela. N-am mai văzut nimic, de altfel, pentru că mi-am pus amîndouă mîinile la fața-mi oricum nu prea arătoasă, că așa spuneau minimele mele cunoștințe de autoapărare: ”Apără-ți mecla, băi, țărane!”. Mai trebuie spus că loviturile au fost cu atît mai surprinzătoare cu cît au început fără nici un avertisment anterior, nici măcar un ”tu-ți gura mă-tii” de complezență. În fine, nu a trecut mult pînă am fost pus la pămînt, în noroi, și au început să mi se care bocanci în diferite părți ale capului, mai rar la corp (probabil și unde erau băieți faini și s-au gîndit să nu-mi strice geaca). După două-trei minute de senzații tari și foarte tari, am auzit o voce: ”Gata, bă, lăsați-l, că-l omorîți!”. Și loviturile au încetat. M-am ridicat cu greu, amețit și extrem de nervos, nu atît pe ăia care mă bătuseră, cît mai ales pe colegul meu purtător de fular care scăpase mult mai ieftin, lovindu-i cu arma secretă cunoscută în popor drept fugă sănătoasă. Poate sentimentul ăsta, asociat și cu frustrarea de a fi fost bătut pentru că fusesem luat drept suporter al unei echipe pe care nu o sufăr, m-a făcut să le strig agresorilor care se îndepărtau următoarele cuvinte pline de înțelepciune și pacifism: ”Băgă-mi-aș pula-n voi, că eu nici măcar nu țin cu Steaua!”. S-au întors toți mirați și unul mi-a adresat, de asemenea, profunda întrebare retorică: ”A, faci pizda mare?”. S-au întors și m-au bătut iar. Nu toți, doar vreo patru, că au văzut că sînt suficient de bun la luat bătaie încît să nu fie nevoie să se obosească ăia mai tari. Vă mărturisesc că nici ăștia noi nu erau foarte răi. După ce s-a terminat runda a doua n-am mai zis nimic. Mi-ar fi fost și cam greu. În schimb, am fost ajutat să mă ridic de un tip foarte ciudat, cu capul extrem de asimetric și care se uita cu ochiul stîng înspre dreapta și cu cel drept, ați ghicit, spre stînga. Omul mi-a zis ceva extrem de traumatizant, la acea vreme, dar și destul de amuzant, avînd în vedere contextul și aspectul fizic al vorbitorului: ”Du-te la spital, că dacă nu ajungi într-un sfert de oră s-ar putea să fie prea tîrziu.”

M-am urcat înapoi în tramvai, cu buza, nasul și arcada sparte, încercînd să-mia opresc sîngerarea cu căciula pe care mi-o apăsam pe față, cu vre cinci cucuie cît mingile de ping-pong și plin de noroi pe haine. Între timp, a început să ningă tare de tot. Atît de tare încît avea să fie amînat și meciul la care, eident, eu nu am mai ajuns. Urgențele de la Spitalul Municipal erau atît de ocupate de victime ale diferitelor accidente cauzate de ninsoare încît doctorul de-abia a avut timp să mă pipăie puțin și să mă felicite că umflăturile nu erau spre interior (?!), deci nu era foarte grav. Mi-a dat o foaie pe care erau trecute cîteva chestii care mi se interziceau în următoarele zile (în principiu, mi se interzicea cam orice) și mi-a spus calm că, dacă durerile persistă timp de o săptămînă, trebuie să mă prezint din nou la spital pentru operație.

Ulterior, am crezut că tot răul a fost spre bine, pentru că meciul s-a amînat și intrarea la rejucare se făcea cu cotorul biletului, pentru ca spectatorii prezenți inițial pe stadion să poată intra din nou. Perfect, mi-am spus, eu am biletul întreg, deci vînd jumătate, o păstrez pe cealaltă și merg și la meci, gratuit. Habar n-avea că, pentru a putea intra pe stadion, aveam nevoie de o anumită jumătate a biletului. Aveam să o aflu la porți, la rejucarea meciului. Evident, eu vîndusem jumătatea cea bună. Dar asta e deja altă poveste…

Începe să se afirme prin liceu. Poezia e cea mai bună formă de rezistență a mediocrului la condițiile vitrege ale adolescenței, vîrstă la care ești luat la mișto pentru absolut orice. Iar poetul are foarte multe slăbiciuni. E genul de persoană de care poți face mișto non-stop indiferent cît de lungă e petrecerea. Poți vorbi doar despre el chiar și la o nuntă de aia din basme, de 3 zile și 3 nopți. Poetul nu e nici deștept, nici tocilar, nici frumos, nici bun la sporturi, nici bogat, nici haios și, în general, nu are nici una dintre acele calități care te pot face un tip popular în liceu. De altfel, la începuturile lui, poetul nu e nici măcar poet. Nu. Poet devine pe parcurs, după ce trece prin niște transformări dureroase, pe care ulterior la va surprinde în opera sa de o sensibilitate aparte.

Prima fază a poetului este s-o ardă pe neînțelesul. Asta pentru că nu e deștept, dar nici prost. Știe că rămînînd la statutul de mediocru va fi doar un alt bou din cireadă. Trebuie să se facă urgent remarcat. Dar cînd decizi să fii neînțeles nu e tocmai clar pentru observatorii externi în ce categorie te afli. Neînțeleșii nu sar în ochi, nu au un semn caracteristic, o insignă, o tăietură. Riști să fii un neînțeles tot liceul și lumea să nu înțeleagă că asta erai. Să se uite după tine pe culoar și să se gîndească: ”Hm, cît de bine îl înțeleg pe tipul ăsta!”. Așa că, ca să-ți întărești postura de neînțeles, ai nevoie de niște mutații fizice.

Și atunci viitorul poet își lasă părul mare, ocazie cu care intră în prima fază: cea de rocker. Începe să se îmbrace în haine urîte, să poarte bocanci vara la 45 de grade și să umble în găști care ascultă rock de căcat, de obicei cu mesaje de dragoste ascunse printre urlete și borîturi (acestea devin semințele poeziei de mai tîrziu). Se declară mizantrop, rebel și anti-sistem în general, iar în particular turuie pe unde apucă despre cît urăște el manelele, hainele la modă și fetele frumoase dar proaste. Apropo, în decursul acestor ani, chiar dacă va fi lăudat de mai multe bunăciuni care vor să pretindă că l-au înțeles pe neînțeles, rockerul-poet nu poate spera să fută decît fete din propria gașcă: rockerițe urîte, un pic supraponderale și subepilate.

Prin clasa a doișpea, rockerul începe să se liniștească și, sigur pe cantitatea uriașă de artă pe care a absorbit-o în primii trei ani de liceu, crede că e de datoria lui să se transforme într-un boem. Să dea din cap prin baruri pe melodii de la Iris furate de la formații celebre e deja sub demnitatea lui. Așa că se apucă de scris poezii. Din păcate pentru el, poetul întîmpină o piedică destul de serioasă în această etapă, una care riscă să-i zădărnicească planurile: habar n-are să scrie poezii. Drept pentru care se apucă de strofe cu vers alb și fără nici un înțeles. Sau, ca să fim mai corecți, care pot însemna orice. Totul e să faci o proză proastă (sau cum știi tu s-o faci), apoi să pui fragmente din ea unele sub altele, să inversezi nițel topica și, dacă se poate, să dai ”Enter” în mijlocul frazei, ca să pară că ești extrem de adînc făcînd două versuri dintr-o propoziție. Uneori poți arunca adjective complet aiurea. Vor fi considerate epitete. Ca să înțelegeți tehnica, voi continua acest text folosind-o.

Dar drama poetului este
că odată terminată clasa a doișpea
nu intră la nici o facultate.
La nici una serioasă.

Sinuciderea nu e însă
o salvare pentru el.
Optimist de fel, poetul
privește lucrurile astfel:

”Ce bine că n-am luat la facultate
și că trăiesc în această dulce mizerie!
Asta e menirea mea ancestrală.
Pentru că eu, la urma urmei, sînt poet.”

Și știți ce-i cel mai nasol? Că există muuulți, foarte mulți cretini, care pun botul la poeziile poetului, mai devreme sau mai tîrziu. Unii chiar îl cred talentat. Sigur, nu suficient cît să-i ofere bani, dar suficient cît să-i aplaude scrierile și, eventual, să-i dea like-uri pe Facebook. Și așa se mai scurge o viață fericită de om: viața poetului, care moare în mizerie, făcînd spume de idealism la gură, cu convingerea că poemele lui chiar au însemnat ceva.

Povestea numelui Ardianei era una ciudată. Părinții ei, doi oameni obișnuiți din Găești, își juraseră încă dinainte să se ia că în orice dispută familială vor găsi o cale de mijloc. Cel mai important compromis făcut de cei doi găeșteni fusese chiar numele fiicei. Membră fondatoare a Fan Clubului Adriana Bahmuțeanu din Găești și satele limitrofe, mama își dorise de la început s-o cheme Adriana. Tatăl, pe de altă parte, un strungar care-și impresiona colegii de muncă cu profunzimea lui neobișnuită, ar fi vrut să-i spună Ariadna, aluzie la faptul că în săptămîna cînd lua salariul el purta mereu un ghem de mohair în buzunar pe care îl deșira în drumul către bar, ca să nu mai uite să se întoarcă acasaă. Amintindu-și la timp de jurămîntul făcut cu doar cîteva zile înainte de nașterea fiicei, la nuntă, cei doi s-au sărutat frecîndu-și buricele (obicei tradițional găeștean) și au hotărît: o va fi chemat Ardiana.

Ardiana era o fată nici frumoasă, nici urîtă. Nici grasă, nici slabă. Nici înaltă, nici scundă. Nici deșteaptă, nici inteligentă. Îi plăcea de mică să epateze, deși nu știa ce înseamnă ”a epata”, așa că în clasa a opta își boteză toate părțile corpului în funcție de anumite complimente pe care le primise pentru acele zone anatomice. Ochilor le spuse Mare Tulburată, pentru că olimpicul pe clasă la limba română din liceu (mare amator de Vama Veche early years) îi făcuse odată, sub panoul de baschet din centrul Găeștiului, următorul compliment: ”Ardiana, chit că ai ochii albaștri și adînci ca marea cînd e tulburată, io vreau să te părăsesc fiindcă nu te epilezi și oricum am pe altul.” Apoi sînilor le zise Hăis și Cea, după complimentul pe care-l primise în clasa a cincea, cînd purtase primul decolteu generos, din partea unui coleg mai puțin generos care-și exprimase dorința să-și rezeme ghiozdanul în decolteul ei în timpul orei de sport. În fine, fundului îi zise Cere Pulă, după o glumă proastă a unui flăcău de pe strada ei, care a răspuns exact așa atunci cînd Ardiana l-a întrebat cum i se pare că îi vin blugii pe care doar ce-i cumpărase de la Kenveloul din Tîrgoviște.

Propensiunea către original a Ardianei și dragostea ei pentru goblenuri o propulsară direct în ultimele locuri la taxă ale Facultății de Arhitectură București. Tot atunci, la oraș, și descoperi și apetitul cu totul neobișnuit pentru sex. Libidoul Ardianei era atît de mare încît biata de ea nu încăpea în lifturi mai mici de 5 persoane și era nevoită s-o ia pe scări, la fiecare etaj. Vecinii din cartierul Tei chiar spuneau că, la un moment dat, un taximetrist beat dăduse cu mașina peste Ardiana pe trecerea de pietoni, iar taxiul se făcuse praf, în timp ce fata nici măcar nu se clintise. ”A avut zile, i-a dat în libidou”, șușoteau colegii de cămin pe bloguri, înspăimîntați.

Ardiana combina cu bucurie cele două mari pasiuni și de altfel singurele: sexul și desenul. În timpul fiecărui act sexual desena cu degetul pe cel mai apropiat perete un proiect de clădire. Odată, într-o orgie desfășurată neîntrerupt pe durata a două zile, Ardiana scrijeli pe peretele unei sufragerii din Militari un întreg plan urbanistic pentru un oraș inventat chiar de către ea (inclusiv cele opt magistrale de metrou), în timpul unei duble penetrări. Penetrarea dublă era muza ei. La acea orgie au fost concepuți, de altfel, și gemenii Care L-am Văzut și Am Decît (pe numele lor întreg Ăsta E Cel Mai Prost Om Care L-am Văzut și Am Decît O Viață, Decît O Viață Nu-Mi Ajunge, Decît O Viață Nu-mi Ajunge Să Iubesc), ei înșiși numiți într-un mod creativ după expresiile preferate ale Ardianei și, în subsidiar, după o melodie extrem de gay a formației Holograf.

La rîndul lor, Care L-am Văzut și Am Decît aveau să fie vedetele facultăților unde au aplicat. Numele lor erau mereu pe buzele studenților de la Politehnică, ASE, Spiru, Administrație Publică, Româno-Americană și Limbi Moderne Aplicate. Aici voiam să ajung, de fapt. Ați observat vreodată că toți studenții care au făcut/fac/vor face aceste facultăți au grave deficiențe de exprimare și ortografie?

La o lună trei luni, după baie (cu mă-sa):

La o lună trei luni și ceva (cu Bubu de la Motru):

La un an (cu Bubu de la Motru și cu mama):

Recent, la un an jumate:

Ploua torențial. Nu mai știu cum eram îmbrăcat. Aveam capul mare. Pe cap, o claie mare de păr. În spate, un ghiozdan urît, de imitație de piele maronie, cu catarame de alea de geamantan vechi. Toți stropii păreau să cadă în capul meu, ca atrași de o forță nevăzută. Dacă n-aș fi fost cel mai scund din curtea școlii, oamenii s-ar fi adăpostit sub fruntea mea ca sub o streașină. În mînă, trei garoafe. Să dăruiești garoafe în 1992 era, pasămite, un gest de mare noblețe. Cred că erau și foarte scumpe. Atunci totul era foarte scump, dacă se găsea.

Eram puțin nebun, ceva mai mult decît acum. 90% din viață mi-o trăiam în minte, angajat în diverse fantezii. În România nu cred că se inventase încă autismul, așa că tuturor le păream ok. Și în ziua aceea eram total absent și-mi amintesc că repetam mereu în cap: ”Prima zi de scoală… De scoală-te, bă!…” Apoi rîdeam încetișor, tot în minte, de propria găselniță. Se vede treaba că am fost sortit să ajung la Cațavencu, dacă mă pricepeam de mic la jocuri de cuvinte idioate.

După discursuri prerevoluționare în ploaie, am intrat în școală. Nu mă uitam decît în jos. Am și acum în minte formele de pe cimentul coridoarelor. Pătrate vișinii, apoi pătrate cenușii, separate între ele de dungi albe, subțiri. Călcam doar pe pătrate ca să am noroc. Cît mai în mijloc. Niciodată pe îmbinări. Și acum calc la fel, cînd nu sînt foarte grăbit. Etajul 1, prima clasă pe stînga. 104, poate 106. Sau 101?

Ne-am îmbulzit ca vitele în sală, așteptîndu-ne cu toții ca trecerea pragului să activeze un mecanism-capcană extraordinar de ingenios care să ne anuleze emoțiile pe loc. Eu n-am spus nimic pînă la intrarea în clasă. Cînd am intrat toți, învățătoarea ne-a spus ”bună dimineața”. Iar eu iarăși n-am spus nimic. De fapt, este posibil să nu fi spus nimic toată ziua aceea. M-am așezat în prima bancă pe care am găsit-o liberă. A doua de la geam, ca în melodie. Clasa mirosea puternic a vopsea. Poate de aia îmi și place acum mirosul de vopsea mai mult decît oricărui locuitor al Gării de Nord.

Învățătoarea ne-a pus să desenăm ceva, orice. Urma să ne restituie desenul la sfîrșitul clasei a patra. Auzind că-i de desenat, m-am uitat în stînga și-n dreapta vinovat. Dar nu, ei nu aveau de unde să știe. Nu puteau să fi aflat că știam să desenez un singur lucru. O mașină de lapte. Scriam binișor cu litere de tipar, citeam de vreo cîțiva ani, dar desen… Ah! Aveam zeci, sute de mașini de lapte pe coli, acasă. Așa că am desenat o mașină de lapte. Adică am făcut o mașină normală (camion) pe care am scris citeț ”LAPTE”. Trebuia să-mi pun în valoare cunoștințele din prima zi doar, cine știe cîți mai știau să scrie? Am rezistat cu greu tentației de-a scrie pe mașină o propoziție întreagă, doar ca să mă dau mare. Ar fi fost stupid, doar era o simplă mașină de lapte. Marca mea.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că am ajuns acasă și, în timp ce-mi dădeam jos uniforma, s-a auzit o explozie care a făcut toate geamurile din apartament să zăngăne. M-am îmbrăcat la loc și am coborît. Explodase o butelie la blocul din spate. Explozia făcuse o gaură mare în dreptul sufrageriei de la etajul doi. Cînd am ajuns eu flăcările se liniștiseră deja și ardeau acum molcom, suficient însă cît să-i gonească din casă și pe vecinii de deasupra. Și atunci au venit pompierii. Simțeam că trebuie să fiu trist, dar m-am bucurat. Nu mai văzusem niciodată pompieri.

Și seara, acasă, am desenat o mașină de pompieri.

PS – scriu texte din astea nostalgice cîteodată pentru că-mi place să folosesc imperfectul. E cel mai frumos timp, părerea mea. Hîc.

Am avut mereu un cur mare. Nu chiar atît de mare ca domnul din postul precedent (vă invit și pe această cale să mai faceți glume despre el). Nici măcar n-am zis bine că-i mare, nu asta e principala lui calitate. De fapt, am avut mereu un cur mișto.

Curul meu e atît de mișto încît colegele de școală/liceu îi rugau pe profesori să mă scoată la tablă doar ca să se uite la el. Nu, asta nu e glumă. Am dovezi! Imediat cum mă întorceam cu spatele la clasă și începeam să scriu te-miri-ce prostii cădeau toate într-o visare adîncă, cu bărbiile sprijinite pofticios în podurile palmelor. Îl apreciau atît de tare încît multe doreau să le-o trag cu curul. De altfel, poate de aia nici n-am prea reușit cu altceva. Mă rog, să nu vă povestesc despre experiențele mele sexuale din liceu, că-i trist. Revenind…

Sigur că e penibil pentru un bărbat să se laude că are curul mișto. Dar, dacă stau să mă gîndesc, sînt și unele femei care se laudă că sînt inteligente, ca și cînd asta ar conta (la o femeie). Ceea ce este și mai penibil.

Dacă nu mă credeți pe cuvînt, cumpărați astăzi Kamikaeze, de la aproape orice chioșc de ziare, aproape orice benzinărie sau de la orice mic.ro al lui Patriciu. Îmi puteți admira superbul cur la pagina 21. Cred. Dacă e altă pagină (nu am un Kamikaze la mine în acest moment, că vreau să-l iau mîine de la chioșc), îmi spuneți voi. Să nu cumva să confundați cururile, că apar foarte multe în numărul de mîine!

Sau, ca să fiți siguri că nu uitați să-l cumpărați, puteți reciti textul meu de ieri.

PS – sigur, ăsta cu curul e doar promo pentru fanele personale. Pentru fanii Kamikaze, în revista de mîine mai puteți găsi: o super-copertă, un editorial excelent al lui Iulian Tănase, un interviu cu Tismăneanu, un reportaj cu verișoara turnată de Felix, un Tetelu la fel de bun ca de obicei și, pe ultima pagină, un manifest de excepție care anunță revenirea României la monarhie. Plus două premii, unul pentru sportivi (abonament la revistă dacă ne bați la ping pong) și unul pentru bețivi (șasă sticle frumoase dă vin).

Mi-am petrecut încă un weekend pe plaiurile natale, la Motru, de aia n-am mai scris. Am fost să-l recuperez pe Ciarli de la bunici. Am fost de 8,4 ori mai sociabil cu vecinii decît eram pe vremea cînd locuiam în blocul ăla. Nu de alta, dar am venit cu mașina spălată și ochelarii de soare de firmă pe ochi, și nu voiam să mă ia drept fițos venit din București în țărănia de acasă. Am ciupit de obrăjori fiecare copil din puzderia care mișuna pe lîngă bănci, am dat mîna cu domnii, m-am pupat cu niște obraji arși și puțind a băutură, și-am întrebat doamnele ce fac, după tradiționalul ”sărumîna”. Apoi, înainte de berea la ”peștișori” cu puștanii de liceu care mă fac să mă simt tînăr cînd mai merg pe-acasă și după fotbalul la sală cu puștanii care mă fac să-mi amintesc c-am fost fotbalist, am coborît cu cățeii în fața blocului.

În dreptul scării, două fetițe și un băiețel de 6-7 ani se jucau un joc foarte ciudat. Îmi consumasem drăgălășenia la venire, așa că nu i-am mai băgat în seamă, dar nu am putut să nu trag cu coada ochiului și a urechii la ce se petrecea. Cei trei stăteau în triunghi, în mijlocul unui elastic care li se întindea pe exteriorul gleznelor. Unul dintre ei zicea, la un moment dat: ”Aș mîncaaa… căcaaaaat… pișaaaaat… vomităturăăăă… căcaaaat…”. Un fel de Nicușor de la Brăilă, doar că mai mic și fără accentul ăla de căcat. În timp ce zicea asta, la un semn pe care nu l-am identificat (sau poate că nu era nici un semn și mișcarea era inițiată de cel care vorbea), copiii săreau brusc cu picioarele în afara elasticului. Cel care rămînea în interior, din cîte am înțeles, mînca (fictiv, desigur) toate chestiile alea urîte, spre imensul amuzament al celorlalți doi. Și gata, ăsta era tot jocul. După cele cîteva zeci de secunde în care se consuma, începea o altă rundă, cu alt vorbitor. ”Aș mînca purooooi, nămooool, balegăăăă, diarieeee, căcaaaat…” Mda, din păcate, inventivitatea copiilor în materie de chestii scîrboase pe care le-ar putea mînca cineva era destul de redusă. ”Căcatul” era, după cum probabil ați observat, recurent. Jocul se desfășura nestingherit, la nesfîrșit, în fața a trei bătrîne zîmbitoare (probabil responsabile de cei mici) pe care nu părea să le deranjeze nici limbajul licențios, nici uimitoarea stupiditate a jocului.

Nu vreau să fiu bătrîn de ăla nostalgic și să rememorez ce jocuri jucam eu cînd eram copil. Mai frumoase, în orice caz. Unele chiar aveau sorginte literară, că le văzusem eu (cărturarul cartierului) prin niște cărți gen Emil și detectivii sau Războiul bumbilor (le recomand pe amîndouă oamenilor cu copii mici acasă). Așa, dar am zis că nu vreau.

Vreau (fără nici o legătură) să salut încă o dată existența terasei ”Peștișori”, de lîngă Casa Sindicatelor (fosta ”de Cultură”, pe vremea cînd se cunoștea semnificația termenului) din Motru. Nimic nu e mai bun decît Bergenbier-ul la halbă îndoit cu multă apă și hamsiile vechi îndoite cu mult ou și usturoi. M-am căcat moale tot weekend-ul, dar zău c-a meritat. Nu, nu fac mișto, chiar îmi fac planuri să mă întorc acolo cît de curînd.

PS – ah, și-am fost și la teatru. Nu chiar la Motru, la Tîrgu Jiu, dar actorii au fost din Motru. Citiți povestea (cu cronica mea de impostor cu tot) în Kamikazele de mîine.

Pagina următoare »