Bucureşti, mon amour


Dacă n-ar exista piaristele și, mai ales, limba lor de lemn, oamenii ar fi mai generoși și mai puțin suspicioși, iar lumea ar fi un loc mai bun. De exemplu, evenimentul despre care o să vă spun mai jos este ok. Își propune să ajute niște copii bolnavi și niște animale fără stăpîn. Ca să-i convingă pe participanți să doneze, organizatorii au pregătit două concerte ale unor trupe de care eu n-am auzit, o expoziție de fotografie și niște haleală. Ah, și cică au  niște zîne (bănuiesc că bunăciuni, sper) și cîștigătorul unei licitații poate să ia cina cu una dintre ele și să spere că poate o fute în caz că nimerește una extrem de impresionată de bărbații cu suflet bun.

Intrarea costă 10 lei, iar evenimentul are loc duminică, 18 septembrie, ora 12, pe strada Mătăsari nr. 17.

Alea de mai sus sînt informațiile esențiale, asta trebuia transmis, era atît de simplu. În linkul evenimentului de mai jos veți mai găsi niște chestii în plus. Cum ar fi expresiile ”suflete tinere și dornice”, ”toate asezonate cu mirosul și gustul irezistibil” sau ”te așteptăm să faci minuni”. Eu nu sînt suflet tînăr și dornic, nu-mi place cuvîntul ”asezonat” și cu siguranță nu cred că donînd 10 sau 100 de lei aș face o minune. O minune, recunosc, ar fi ca la eveniment să participe mai mult de o persoană care citește acest text. Dacă puteți, treceți pe-acolo și contraziceți-mă. Și nu luați în seamă limba piaristelor. Copiii bolnavi de sida și cățeii fără adăpost nu au nici o vină. Plus că poate se întîmplă o minune-n plus și futeți o zînă.

Pagina de Facebook a evenimentului – AICI.

Dacă eștu un țăran prost care vrea să mîne mașina mică prin capitală, e musai să ții cont de regulile astea:

1. Nu există reguli. În orice comunitate, regulile de circulație sînt interpretate diferit, dar există, între membrii acelei comunități, o înțelegere tacită referitoare la raportarea la acele reguli, un sistem comun de referință format în miile de kilometri parcurși împreună. Pornind de la premisa că regulile sînt făcute ca să fie încălcate, trebuie să știi cu exactitate care reguli sînt încălcate în mod frecvent de către (în cazul nostru) șoferii bucureșteni. Și răspunsul este: toate regulile, cu condiția ca în preajmă să nu se afle o mașină de poliție. În cazul în care ești surprins, totuși, de un echipaj, treci la subregula 1a): nu semnezi nimci și aștepți pînă polițistul cedează și-ți cere ”de-o sticlă de vin”.

2. Așteaptă-te la orice. Este o regulă izvorîtă din prima. Faptul că oricine se consideră îndreptățit, în București, să încalce orice regulă, trebuie să te transforme într-un individ atent, dar mai ales înțelegător și tolerant. Dacă te pregătești să depășești o mașină aflată pe banda 1 și aceasta îți intră brusc în față, fără să semnalizeze, nu te impacienta și nu începe să claxonezi ca un țăran. Tu ești de vină că n-ai prevăzut mișcarea omului, ar fi trebuit să te aștepți că se va întîmpla așa. De asemenea, în intersecțiile nesemnalizate (dar și în alea semnalizate) din capitală e sfîntă regula priorității de dreapta. Adică trece primul ăla care dă mai bine cu dreapta, la o adică, în cazul foarte probabil în care se ajunge la confruntare în afara vehiculului.

3. Adaptează-te ca să pari de-al casei. Să ai o mașină cu număr de provincie în București nu mai e de mult un motiv de inhibiții. Există o mulțime de bucureșteni adoptați care nu și-au înmatriculat mașinile cu B-XX-YYY, dar care locuiesc și conduc aici de 10, poate chiar 20 de ani. Nimeni nu va avea prejudecăți cînd îți va vedea numărul, deci. Secretul e să conduci ca ei și atunci te vor accepta ca unul de-al lor. Prima și cea mai importantă subregulă a acestei reguli se referă la intrarea în intersecțiile semaforizate. Este un lucru știut faptul că, în București, galbenul se tratează ca verde și primele secunde (între trei și șapte) de roșu – ca galben. Nu face, deci, greșeala să frînezi cînd vezi că semaforul se transformă în galben. Riști (în cazul bun) să-ți iei multă muie și (în cazul rău) să provoci un accident în lanț. Păi, cei trei șoferi din spatele tău se așteptau să treacă și ei pe galben-roșul ăla, așa că au accelerat preventiv în spatele tău, ca să prindă roșul timpuriu. De unde să viseze ei că tu conduci după niște reguli exagerat de stricte și te apuci să dai în frîne ca prostul? Adaptează-te, deci, și toți te vor trata ca pe-un bucureștean get-beget.

4. Femeile sînt altfel decît în provincie. Conduc la fel de prost, nu ne înțelegeți greșit. Diferența este, însă, că femeile care conduc în București în mod uzual sînt de departe cele mai tupeiste participante la trafic. Se bagă în față, fac slalom, merg pe linia de tramvai, vorbesc la două telefoane deodată, tot tacîmul. Asta în condițiile, repetăm, în care conduc foarte prost. În cărțulia șoferului bucureștean, să tragi pe dreapta cînd vezi pompieri, poliție sau ambulanță cu sirenele puse este opțional. Dar este absolut obligatoriu să oprești atunci cînd lîngă tine conduce o bucureșteancă.

5. La trecerile de pietoni nesemaforizate, pietonii NU au prioritate decît dacă sînt: polițiști în uniformă, potențiali sinucigași care-ți pot înfunda caroseria sau femei atrăgătoare în fustă scurtă și/sau tricou mulat fără sutien pe care (conform articolului 2, alineatul 4, din cărțulia sus-menționată) ești obligat să le fluieri și să le explici ce le-ai face, după ce în prealabil deschizi geamul la maximum. În cazul în care vei acorda prioritate oricărei alte categorii de cetățeni, riști să fii batjocorit chiar de către pietonul pe care-l lași să treacă.

6. Dacă un șofer tocmai a ieșit de la McDonald’s și șerpuiește între benzi ca pișatul boului, acordă-i circumstanțe atenuante. Probabil ia micul dejun / cina. Adică bea cafea, înghite cartofi și mușcă din hamburger în același timp.

7. În cazul în care nu ai fost atent la semnele de circulație și nu știi dacă ai voie să faci mișcarea pe care ți-ai propus-o, se aplică prima regulă.

Povestea numelui Ardianei era una ciudată. Părinții ei, doi oameni obișnuiți din Găești, își juraseră încă dinainte să se ia că în orice dispută familială vor găsi o cale de mijloc. Cel mai important compromis făcut de cei doi găeșteni fusese chiar numele fiicei. Membră fondatoare a Fan Clubului Adriana Bahmuțeanu din Găești și satele limitrofe, mama își dorise de la început s-o cheme Adriana. Tatăl, pe de altă parte, un strungar care-și impresiona colegii de muncă cu profunzimea lui neobișnuită, ar fi vrut să-i spună Ariadna, aluzie la faptul că în săptămîna cînd lua salariul el purta mereu un ghem de mohair în buzunar pe care îl deșira în drumul către bar, ca să nu mai uite să se întoarcă acasaă. Amintindu-și la timp de jurămîntul făcut cu doar cîteva zile înainte de nașterea fiicei, la nuntă, cei doi s-au sărutat frecîndu-și buricele (obicei tradițional găeștean) și au hotărît: o va fi chemat Ardiana.

Ardiana era o fată nici frumoasă, nici urîtă. Nici grasă, nici slabă. Nici înaltă, nici scundă. Nici deșteaptă, nici inteligentă. Îi plăcea de mică să epateze, deși nu știa ce înseamnă ”a epata”, așa că în clasa a opta își boteză toate părțile corpului în funcție de anumite complimente pe care le primise pentru acele zone anatomice. Ochilor le spuse Mare Tulburată, pentru că olimpicul pe clasă la limba română din liceu (mare amator de Vama Veche early years) îi făcuse odată, sub panoul de baschet din centrul Găeștiului, următorul compliment: ”Ardiana, chit că ai ochii albaștri și adînci ca marea cînd e tulburată, io vreau să te părăsesc fiindcă nu te epilezi și oricum am pe altul.” Apoi sînilor le zise Hăis și Cea, după complimentul pe care-l primise în clasa a cincea, cînd purtase primul decolteu generos, din partea unui coleg mai puțin generos care-și exprimase dorința să-și rezeme ghiozdanul în decolteul ei în timpul orei de sport. În fine, fundului îi zise Cere Pulă, după o glumă proastă a unui flăcău de pe strada ei, care a răspuns exact așa atunci cînd Ardiana l-a întrebat cum i se pare că îi vin blugii pe care doar ce-i cumpărase de la Kenveloul din Tîrgoviște.

Propensiunea către original a Ardianei și dragostea ei pentru goblenuri o propulsară direct în ultimele locuri la taxă ale Facultății de Arhitectură București. Tot atunci, la oraș, și descoperi și apetitul cu totul neobișnuit pentru sex. Libidoul Ardianei era atît de mare încît biata de ea nu încăpea în lifturi mai mici de 5 persoane și era nevoită s-o ia pe scări, la fiecare etaj. Vecinii din cartierul Tei chiar spuneau că, la un moment dat, un taximetrist beat dăduse cu mașina peste Ardiana pe trecerea de pietoni, iar taxiul se făcuse praf, în timp ce fata nici măcar nu se clintise. ”A avut zile, i-a dat în libidou”, șușoteau colegii de cămin pe bloguri, înspăimîntați.

Ardiana combina cu bucurie cele două mari pasiuni și de altfel singurele: sexul și desenul. În timpul fiecărui act sexual desena cu degetul pe cel mai apropiat perete un proiect de clădire. Odată, într-o orgie desfășurată neîntrerupt pe durata a două zile, Ardiana scrijeli pe peretele unei sufragerii din Militari un întreg plan urbanistic pentru un oraș inventat chiar de către ea (inclusiv cele opt magistrale de metrou), în timpul unei duble penetrări. Penetrarea dublă era muza ei. La acea orgie au fost concepuți, de altfel, și gemenii Care L-am Văzut și Am Decît (pe numele lor întreg Ăsta E Cel Mai Prost Om Care L-am Văzut și Am Decît O Viață, Decît O Viață Nu-Mi Ajunge, Decît O Viață Nu-mi Ajunge Să Iubesc), ei înșiși numiți într-un mod creativ după expresiile preferate ale Ardianei și, în subsidiar, după o melodie extrem de gay a formației Holograf.

La rîndul lor, Care L-am Văzut și Am Decît aveau să fie vedetele facultăților unde au aplicat. Numele lor erau mereu pe buzele studenților de la Politehnică, ASE, Spiru, Administrație Publică, Româno-Americană și Limbi Moderne Aplicate. Aici voiam să ajung, de fapt. Ați observat vreodată că toți studenții care au făcut/fac/vor face aceste facultăți au grave deficiențe de exprimare și ortografie?

Conduceam bine, ca de obicei, pe o arteră cu trei benzi pe sens a Bucureștiului. În fața mea, o femeie. Știu că nu sînt special. Știu că toți identificăm femeile la volan după modul în care conduc, fără să fie nevoie să le vedem fața în retrovizoare sau pe geam.

Ce-i drept, de data asta m-a ajutat numărul de înmatriculare. B 666 MNK. Un Ford Ka diabolic, cu bărcuță gonflabilă de copi pe lunetă. Întruchiparea Fiarei. Fiara cu 60 CP. Monika mergea ca fata pescarului. Sau mă rog, a cui fată era aia care mergea și pe cal, și în căruță, și călare, și pe jos. Mnk mergea și pe banda 1, și pe banda 2. Baleia ca urina vacii boului. Era imposibil de depășit. Într-un final, la a trei intersecție, și-a ales o bandă și s-a oprit la roșu. Am oprit lîngă ea și i-am făcut semn să deschidă geamul. Era o Monică cu ochelari, nemachiată, haine de la Miniprix, nas de cal, buze de bărbat. Nu aș băga mîna în foc că era însuși Anticristul, dar cu siguranță arăta ca dracu (atenție, această glumă se va repeta peste patru rînduri!) A urmat următorul dialog (mă rog, monolog) suprarealist:

– Nu vă supărați, sînteți satanistă?
– ?!
– Ah, ați ales numărul ăsta doar pentru că conduceți ca dracu?
– …

S-a făcut verde și satanista cu Ford Ka mi-a dat fum în nas, taman cînd mă pregăteam să-i aplic lovitura decisivă: ”Dacă mai schimbi banda în fața mea fără să semnalizezi te ia dracu!”. În orice caz, mi-a făcut o mie de draci.

PS – cine numără glumele cu draci (inclusiv alea proaste), primește o glumă bonus cu draci.

Nu am avut niciodată complexe de inferioritate cauzate de faptul că provin dintr-un oraș mic. Mai mult decît atît, nu înțeleg aceste complexe. Pînă de curînd, chiar aveam serioase îndoieli că cineva le poate avea. Uneori am complexe de inferioritate pentru că-s român, e drept. Dar să mă simt inferior că sunt din Motru, nu din București, Cluj sau Iași? Vă jur că orașele astea sînt la fel. Sau, mă rog, oamenii sînt la fel, deci orașele n-au cum să difere prea mult. Nu e nici o șmecherie. Micul avantaj de a avea semafoare și mai multe benzi pe sens mi s-a părut extrem de ușor de recuperat. Mi-a luat cam trei ore să mă adaptez la acest uriaș avans tehnologic. Și încă vreo trei ca să găsesc alimentara, barul și centrul. Și gata, după șase ore eram bucureștean. Altfel, am citit mai mult, am ascultat mai multă muzică, am văzut mai multe filme, am futut mai mult și, în general, știu mai multe chestii decît majoritatea bucureștenilor. Ceea ce, să fim onești, nici nu e o mare performanță.

Spuneam că în provincie n-am prea întîlnit oameni complexați de originile lor (cu excepția moldovenilor, care-s complexați că au accent și așa ar și trebui să fie, pînă-și rezolvă problema). Dar cînd am venit la București am început să înțeleg de ce unii se simt prost față de bucureșteni. De fapt, complexele de superioritate ale bucureștenilor sînt cele care declanșează, în veneticii slabi de înger și de creier, complexe de inferioritate. Pentru că trăsătura cea mai pregnantă a bucureșteanului tipic este TUPEUL. Am scris-o cu majuscule ca să subliniez influența tupeului în personalitatea unui bucureștean. Toate celelalte însușiri însumate (indiferent care ar fi acelea) nu reușesc niciodată să-l egaleze. Tupeul la bucureșteni e ca lentoarea la ardeleni. Ca abilitatea de-a se cățăra la babuini. Ca laptele la vacă.

Și tupeul e un lucru bun. Uneori. Dar e foarte periculos. Cu cît ai o bază mai solidă cu care să ți-l poți susține, cu atît te avantajează mai mult. Dar dacă ai tupeu și ești găunos, ești pierdut. Și, așa cum am mai învățat de pe acest blog, dragi copii, majoritatea oamenilor sînt găunoși, iar proporția se respectă la bucureșteni. Și de aceea bucureștenii sînt mai de căcat decît toate ceilalți locuitori ai României (de fapt nu chiar, nimeni nu poate fi mai de căcat decît bănățenii): pentru că sînt niște tupeiști proști.

Revenind la complexul de superioritate al celor care s-au născut aici’șa, în capitală, trebuie să vă mărturisesc că mi s-a întîmplat de multe ori să fiu numit (mai direct sau mai pe ocolite) ”țăran” de către bucureșteni, în anumite dispute. Și ce am simțit în momentele alea nu poate fi descris în cuvinte. Ah, ba da, poate fi descris: n-am simțit absolut nimic. E ca și cînd cineva ar veni la mine și mi-ar zice: „ești un rododendron cu frunze lucioase”. Ce pula mea înseamnă asta? Ți se pare că m-ai jignit, sau ce? Eu sînt arogantul-șef, cretinilor. Mă piș pe voi la aroganță oricînd. Dacă aroganța ar fi proporțională cu mărimea și gradul de civilizație al orașului de origine, eu aș fi extraterestru. Pentru că nu ar exista oraș pe Pămînt pe care să mă fi născut astfel încît să fiu atît de arogant. Mă fut în Bucureștiul vostru, e un oraș prea mic, prea murdar și prea înapoiat pentru mine. Sau ce, aveți impresia că mi-ați făcut o favoare primindu-mă în el, șaormarilor?

Îl cheamă Viorel. Era cel mai frumos dintre frații lui. Ce-i drept, avea frați urîți. Era cel mai frumos dintre ei deși spinarea îi era plină de răni și piatră cubică, iar tenul îi era închis, de țigan dus la solar. Străduțele i se intersectau prin piele ca niște vinișoare de… BĂI, BĂGA-MI-AȘ PULA!

Chiar trebuie să o ard în metafore ca Pleșu (vezi textul ăsta penibil, un fel de eu vs. Lorena Mopu) și alți blogări slabi ca să vă prindeți ce vreau să zic? Lăsați centrul vechi să se odihnească, hienelor! De aia îi zice vechi, că e bătrîn și are nevoie de liniște.

Cum a devenit centrul vechi ceva mai oribil decît Dorobanțiul nu știe nimeni. Cum a ajuns să fie bătut de clasa imediat inferioară băieților de bani gata și curvelor de lux, nici atît. Cert e că seară de seară centrul vechi e populat de voi. Cele mai infecte tipologii umane. Corporatiști, pseudointelectuali, metrosexuali, curve care nu-și dau încă seama că sînt curve, impostori, artiști închipuiți, ignoranți îmbrăcați frumos, studenți semianalfabeți la facultăți de care n-a auzit nimeni, cerșetori escroci, bețivi ordinari, piariste cu picioare strîmbe, parveniți absoluți și mulți, mulți proști.

Prima dată cînd am fost în centrul vechi în ultimii doi ani am vomitat, dar băusem. A doua oară am vomitat iar, dar iar băusem. A treia oară am vomitat, dar nu băusem nimic. Și atunci mi-am dat seama că nu e de la băutură.

Mizeria umană concentrată într-un spațiu atît de strîmt în serile de weekend depășește capacitatea de adaptare a organismului meu. Vomit instantaneu cînd intru în centrul vechi și pînă îl traversez îmi golesc mațele și jumătate din fiere.

Poliția să ia bine aminte la ce scriu aici, pentru că nu glumesc. Nu mai e mult pînă o să-mi ating toate obiectivele pe care mi le-am propus în viață. Imediat ce-o să fiu un tip împlinit întru totul, o să vin în centru cu o bombă serioasă. Nu pișat de ăla de-al lui Breivik. Una mai puternică, al cărei suflu să bată fix de la Cocor la CEC și de la BNR la barieră. O s-o detonez într-o sîmbătă seara și o să omor în trei secunde toți idioții care infestează centrul vechi. O s-o fac cu o telecomandă, de la distanță. Nu aș vrea să mor printre asemenea scursuri. Eu mă voi omorî elegant într-o speluncă cu bere ieftină din Colentina. O voi face cu sentimentul datoriei împlinite.

Paraziții din centrul vechi trebuie să moară.

Timp de vreo trei săptămîni, de azi înainte, va trebui să mănînc doar mîncăruri care nu necesită mestecare. Nu are sens să vă spun motivul pentru care trebuie să îngurgitez doar chestii lichide, cert e că mi-am luat un blender de la Real și…

Hm… Chiar vreți să știți de ce nu mai pot să mestec, nu? OK, nu-mi place să mă laud, dar vă povestesc.

Se făcea că eram eu pe la intersecția dintre Ștefan cel Mare și Lizeanu. Mergeam pe stradă ca un boss, cu ochelarii de soare de 270 lei la reducere puși, bineînțeles, pe creștet. La un moment dat, cu privirea periferică (se numește așa pentru că eram la periferia Bucureștiului) văd cum, pe trotuarul alăturat, un țigan agresează o băbuță cu sînii mari. În timp ce-o trăgea pe băbuță de sînul mai mare (decît celălalt) în căutarea genții, țiganul îi căra picioare pechinezului băbuței, care era groggy. Nu puteam sta indiferent. M-am dus la țigan și i-am dat un brînci.

Și el a zis: ”Ce?”
Și eu am zis: ”Ce?”
Și el a zis: ”Ce?”
Și eu am zis: ”Păi ce faci aicea?”
Și el a zis: ”Ce treabă ai tu?”
Și eu mi-am suflecat mînecile scurte și-am zis: ”Vezi tu ce treabă am!”
Și el a ridicat pumnul și-a zis: ”Bă, marș de-aici, că dacă-ți dau una îți schimb zodia!”.
Auzind una ca asta, eu am fugit.

Zece minute mai tîrziu eram în cabinetul stomatologului, care mi-a montat pe măsele niște ridicături din cauza la care nu mai pot ca să închid gura.

M-am dus, așadar, în Real și mi-am luat blender. Pe drum, gîndindu-mă ce dracu să bag în blender ca să mănînc și eu ceva pe ziua de ieri, mi-am amintit cît de slabă e poanta lui Teo cu băgatu pulii în blender. Prima mea masă cu blenderul a fost compusă din: roșii, ceapă verde (am uitat s-o spăl, dar cred că taie cuțitele alea toți microbii, nu?), castraveți, ardei și brînză moale de vacă. Am băut și-a fost ok, m-am săturat. Doar că acum nu știu de ce, dar mi-e cam greață.

Așa că vreau să vă cer sfatul: ce altceva să bag în blender ca să iasă o combinație mișto și pe care să n-o borăsc la prima rîgîială? Hai că vă zic ce mai am în frigider la ora asta: o cutie de lapte, trei beri, o limonadă, trei feluri de brînză, două conserve de ton, trei pateuri, doi crenvurști, 1/2 bară salam de vară, roșii, castraveți, ardei roșu, vreo 15 ouă, niște supă, niște pufuleți, niște ciocolată, castraveciori acri și vreo 10 borcane în care habar nu am ce e și nici nu vreau să aflu.

Cîștigătorul concursului are dreptul să-și bea compoziția.

Pagina următoare »