Literatura de noapte


Iată-l pe adevăratul Randle Patrick McMurphy.

Citatele sînt la modă mereu. Cînd eram eu mic și prost și fetele de vîrsta mea erau la fel de mici dar mult mai proaste (și totuși geniale pe lîngă astea de azi), se purta Oscar Wilde. Printr-a doișpea eram absolut convins că Oscar Wilde a spus deja toate chestiile spirituale, amuzante și profunde care erau de spus. Orice încercare de a cita pe altcineva era futilă și chiar futută. Și Oscar Wilde era chiar ok, la urma urmei. În fond, el a zis că englezii au multe în comun cu americanii, cu excepția limbii și că un bărbat poate fi fericit cu o femeie atîta timp cît nu o iubește. Deci da, mi le amintesc și acum.

Dar timpurile se schimbă, dragul meu poponar Watson, și în anii 2000 Oscar Wilde s-a dus exact cum i-ar fi plăcut să se ducă, dac-ar fi putut să-și aleagă: pe pulă. A fost înlocuit de filosofi numai buni de citat în oracolele gimanziale, de scriitori de doi lei care prestează la kilogram și de artiști închipuiți care scriu poezie fără nici o noimă despre care ei înșiși decretează că e genială. Dintre aceștia, cel mai tăvălit e Octavian Paler. Un moșuleț insipid și ușor antipatic pe care niște tîmpiți l-au transformat (nu mă-ntrebați de ce, deși aș avea ceva bănuieli) în Oscar Wilde-ul noii generații.

Cum exact la ora la care eu scriu aceste rînduri și mai ales la ora la care voi le citiți, zeci de mii de compatrioți pseudointelectuali scrutează Google-ul în căutare de textulețe profunde pe care să și le pună la statusuri, vă invit să luptăm împotriva imbecilizării oferindu-le o alternativă. O colecție a celor mai mișto chestii pe care le-a spus Paler, în premieră. Cu fiecare citare a uneia dintre aceste cugetări pe un cont de orice, un delfin din Marea Japoniei este salvat de la tranșare.

1. ”Dă-mi și mie sarea.” (Octavian Paler)
2. ”Îți place, curvo?” (Octavian Paler)
3. ”Știi cumva unde e telecomanda?” (Octavian Paler)
4. ”Oare or să se prindă vreodată că nu am nimic de spus?” (Octavian Paler)
5. ”Nota, vă rog!” (Octavian Paler)
6. ”La ce oră e meciul?” (Octavian Paler)
7. ”E bine că nu e rău” (Octavian Paler / Gheorghe Hagi)
8. ”Dar, domnule ofițer, nu știam că are 14 ani!” (Octavian Paler)
9. ”Căcat!” (Octavian Paler)
10. ”Cine mă citează ce-am zis, mă-sa-i curvă!” (Octavian Paler)

Robin and the Backstabbers sînt exemplul perfect de trupă de impostori lirici promovată de homosexualii latenți de la Radio Guerilla. Robin and the plm (pe care de acum îi voi numi simplu ”Căcat”) au două melodii. Instrumentația de la melodiile astea este ceva între house și fanfara militară: are vreo trei acorduri care se repetă la nesfîrșit. La una dintre ele (Soare cu dinți pare-mi-se că-i zice), cele trei acorduri sună bine, dar te plictisești după 20 de secunde să auzi același ram-pam-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam-pam / ram-pam-pam-pam. Sigur, eu nu mă pricep la muzică. Te pomenești c-or fi geniali. Dar să trecem la cuvinte.

1. Poezia subrealistă. Nici la versuri n-aș putea spune că mă pricep foarte tare. Ăsta e avantajul tuturor poeților subrealiști care publică elucubrații cu sens alb: că nimeni nu se pricepe suficient de bine la versuri cît să le spună că ce scriu ei sînt niște mizerii. Vom numi aceste fecale fără noimă ”poezie subrealistă”.

Exemplu (din ”Soare cu dinți”): Am moştenit / Un fitil aprins / Şi gloanţe de argint / Dar le-am uitat dinadins / A doua zi lumină / Ne zîmbeam stînjeniţi / Lacrimi de crododil / Soare cu dinţi.

Oau! Atît de multe cuvinte și doar trei verbe! Să mulțumim poetului și pentru alea. Putea fi mai rău. Pentru că în rest, nu știu dacă observați, strofa e o înșiruire de sintagme-clișeu fără nici o legătură cu sferto-acțiunea aia sugerată de predicate. Măcar ar fi putut să-și ducă stupizenia pînă la capăt și să compună o strofă fără nici un verb. Doar clișee. Să fie cam așa: ”Soare cu dinți / Fitil aprins / Lacrimi de crocodil / Colț de rai / Magia sărbătorilor / Final de foc /  Aur negru / Mic și rău / Vinul după bere = plăcere” Ah, sînt genial, să moară mă-sa!!

Altfel, acel „a doua zi ne zîmbeam stînjeniți” e singurul vers care îmi spune ceva. Eu cred că în prima zi ori s-au futut, ori s-au căcat pe masa din bucătărie. Sînt singurele două motive care ar putea face niște oameni să-și zîmbească stînjeniți a doua zi. Din păcate, eu cred că s-au căcat pe masa din bucătărie.

2. Poezia idioată. Continuînd periplul nostru prin opera celor de la Căcat, descoperim singurul lucru mai grav decît poezia subrealistă: POEZIA IDIOATĂ. Poezia idioată se numește așa pentru că este compusă de idioți. Cînd scriu poezii, idioții fac așa: aleg un cuvînt, apoi aleg alt cuvînt care să rimeze cu primul, apoi adaugă niște cuvinte pe lîngă cele două care rimează și astfel dau naștere la versuri.

Exemplu (din ”Vînătoarea regală”): Aș vrea să pot să cred ce-am crezut odată / Aș vrea să te revăd măcar o dată / Și aș mai vrea să fiu din nou copil / Să fie totul mai puțin dificil /// Ia-mă în brațe și bagă-mă-n pat / Ce contează că acum sunt bărbat? / Spune-mi o poveste și fă-mă să plâng / Și zi-mi că mă iubești chiar și-așa nătâng.

Serios, băieți?! Știu studenți la Poli care ar fi scris versuri mai bune. Cînd erau în clasa a patra! Nici nu are rost să comentez fiecare vers în parte, că și așa am scris prea mult (deși rima odată /o dată este dată dracului!). Aș vrea să ne concentrăm asupra ultimelor două. De-acolo deducem clar că autorul a ținut musai să folosească cuvîntul ”plîng” pentru a-și sublinia firea sensibilă și deosebita suferință pe care o simpte cînd vorbește despre pațachină. Doar că aici a intervenit o problemă. PUȚINE CUVINTE RIMEAZĂ CU PLÎNG! Căcat!

”Stîng” le-a venit primul, sînt convins, pentru că ”crîng” nu era cool. ”Stîng”, în schimb, era un cuvînt cu potențial. Ar fi putut scăpa ușor cu ”stîng”. Gen: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / Și masturbează-mă cu piciorul tău stîng”. Sau be: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / După care defecă în ochiul meu stîng”. Sau hai, mai pe sensibil: ”Spune-mi o poveste și fă-mă să plîng / Te iubesc așa tare că-mi dau cu dreptu-n stîng!”. Dar nu. Li s-a părut prea simplu. Și au ales ”nătîng”. Oau! Voi știți pe cineva care să fi folosit vreodată cuvîntul nătîng? Nu, într-adevăr. Și știți de ce? Pentru că există vreo 80 de sinonime mai simple și mai uzuale în limba română.

Concluzia? Lăbarii ăștia din new wave-ul muzical nici proști nu sînt, cînd sînt. Nu, ei sînt prea cool ca să fie proști. Ei sînt nătîngi.

Click ca să ascultați melodiile, hăhă.

(mai mult…)

Oraşul în care m-am născut este mai tînăr decît taică-miu. Fără mişto. Căutaţi „Motru” pe Wikipedia dacă nu mă credeţi. Sau mai bine citiţi această istorie a localităţii, poveste absolut reală care pînă acum a mai fost consemnată doar de către un columbian beat pe pereţii gării Strehaia, cu degetul plin de rahat de om:

Era 1966. Daddycool nu cunoştea deloc geografia regiunii. Ştia doar că spre miazănoapte se întinde un lanţ de dealuri de netrecut şi că spre miazăzi era un rîu. Pe acel rîu, strămoşul său, Sir Francisc Drake, se amuza punîndu-şi sclavii să-i prindă mrene între buci. Daddycool şi oamenii săi, însoţiţi de femei cu mustaţă, copii şi alte dobitoace, cu tot felul de unelte şi trenţe, trecură dealurile în căutarea unei ieşiri la mare. Din nefericire, habar n-aveau în ce direcţie trebuia să fie marea. Comuniştii nu le spuseseră. După ce-şi petrecură 20 de luni investigînd muşchiurile copacilor şi încercînd să-şi amintească de la geografia de-a treia din sat ce punct cardinal indică acesta, renunţară la întreprinderea lor. Atunci Daddycool îşi apucă bumerangul pe care-l găsise pe drum şi zise cu voce tunătoare: „O să arunc acest bumerang şi fie ca acolo unde el se va opri să ne aşezăm şi noi şi să construim primele case ale viitorului nostru oraş!”. Şi aruncă bumerangul, iar acesta, spre surprinderea tuturor, se întoarse înapoi. Atunci întemeiară localitatea Motru exact pe locul în care se aflau, înfigînd un steag cu chiloţi albi cu dîre negre într-un bălegar din zona unde acum puteţi găsi ceasul din centru. Nici un locuitor nu-şi cunoştea vecinii cu exactitate. Ştiau că spre miazăzi se întindea o zonă de smîrcuri acoperite cu un strat de vegetaţie deasă, apoi universul vast al prostiei olteneşti imense care, după spusele ţiganilor (cei mai vechi prin părţile locului), nu cunoştea margini. Da, prostia vastă era pe atunci o formă de relief şi se prelungea spre apus printr-o  întindere de ape fără orizont, în care trăiau cetacee cu piele fragedă, cu cap şi trunchi de femeie, care-i rătăceau pe navigatorii ce încercau să fugă la sîrbi cu anvelopa de IMS prin seducţia nefastă a mamelelor lor enorme, dar lăsate. Multă vreme predomină ideea că Motru era aşezat pe o peninsulă, după harta cu totul arbitrară pe care o desenase Daddycool la întoarcerea sa dintr-o expediţie prin crîşmele din apropiere. Oricît ar fi mers, însă, şi în orice direcţie, motrenii nu reuşiră să descopere vreo altă urmă de inteligenţă în zonă, aşa că o luară de la zero cu propriul oraş. Aveau mult de lucru. Lumea era atat de recentă încît multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.

Revenind în prezent, ţin să vă informez că în acest weekend se împlinesc fix 45 de ani de cînd Daddycool şi gaşca lui de mineri înnăscuţi au cucerit acel bălegar situat cu cîteva sute de metri mai la nord de rîul cel poluat. Întreaga suflare motrenească celebrează, începînd de azi, Zilele Motrului, cu corturi, mici, bere şi muzică proastă, în parcul de lîngă primărie. Vin oameni îmbrăcaţi în cele mai bune treninguri de prin toate satele din preajmă şi vă mărturisesc că am văzut pînă şi un Golf 3 break alb cu număr de Brăila. Luni o să vă relatez mai pe larg ce anume se va petrece azi şi mîine în superbul parc fără pomi unde s-au adunat deja tiribombele. Rămîneţi pe recepţie.

PS – din păcate, îmi amintesc acum că nimeni din Motru nu citeşte aceste lucruri de o valoare inestimabilă pentru localitatea de care ei înşişi aparţin. Şi nu (numai) pentru că nu mi-ar citi blogul, ci pentru că majoritatea nu citesc deloc, unii chiar pentru că nu ştiu. Îi provoc, pe această cale, pe oamenii din Motru care citesc asta să lase un comment în care, ca să-i cred că-s din părţile locului, să spună care-i cel mai bun loc de futut în maşină din împrejurimi.

În Polo-ul negru, căldura era încinsă, năbușitoare. Traversînd grăbit intersecția își spuse: ”Ești un om norocos, Manțilescule!” Zărise un loc liber într-una din cele trei spălătorii de pe strada Moinești. După ce trase mașina între prelatele verzi, scoate un șervețel din cotieră și își pune toate lucrurile de valoare în ea. În spălătoriile auto din București dispar lucruri mai abitir ca-n Triunghiul Bermudelor. Spălătorul din fața mașinii îl privise tot timpul concentrat, parcă s-ar fi trudit să-și aducă aminte dacă îl mai văzuse pe acolo sau dacă, dimpotrivă, îl poate păcăli pe nou-venitul cu număr de Gorj. Spălătorul spune ceva de niște oferte. Manțilescu îl privește obosit, fără să înțeleagă ce zice. Aude ca prin vis: „5 lei în minus… degresare… ceară solidă… la altele e un milion…”. Își șterge o picătură de sudoare de deasupra sprîncenei drepte și-i întinde cheile.

– Interior exterior, atît.

Țiganca grasă, îmbrăcată în colanți și cu borsetă atîrnată molatec în jurul burții, șade ca un sfinx pe scaunul din plastic și străjuiește intrarea în buticul spălătoriei. În privirea ei scrutătoare, de culoarea seminței prăjite, se citește noblețea unei matroane. Cînd aude ”interior exterior”, țiganca oftează prelung. Prin minte i se perindă tarifele din celălalt timp, cînd tot tacîmul costa măcar 150, nu 15. ”De 8 ori mai mult!”, își spune țiganca în gînd, numărînd încetișor împărțirea pe degetele mîinii stîngi.

Soarele intră și iese din nori într-un ritm alert. Cînd intră, poți să juri că-i la asfințit. Cînd iese, îți pare ora prînzului.

Lîngă țigancă, la nici un metru, un spălător cu maiou rupt, pantaloni treisferturi culoarea oului murdar de rață și șlapi Gong Bao meșterește ceva la un aspirator. Manțilescu și țiganca încremenesc, el cu banii întinși, ea cu borseta desfăcută, uitîndu-se vrăjiți la ritualul spălătorului. La un moment dat, acesta scoate cu grijă sacul aspiratorului și îl varsă încetișor într-un coș de gunoi, ținîndu-l cu o mînă de fund. Cu cealaltă mînă scormonește cu delicatețe în toate ungherele sacului. Praful care curge cu repeziciune pe lîngă antebrațul spălătorului în coșul de gunoi îi pare lui Manțilescu o clepsidră; și chiar atunci soarele intră din nou în ori și pe ceasul cu curea din imitație de aur de pe peretele interior al spălătoriei ora 14 se transformă în 19. ”Nu are cum să fi trecut atît”, își zice Manțilescu, uitîndu-se mirat cum mîna spălătorului iese din sac cu cîțiva bănuți de 10 bani lucind printre degete. Spălătorul îi agită puțin în pumnul pe care apoi și-l deschide. Mantzy numără opt bănuți de 10 bani, țiganca numără pînă la 3 și se oprește, apoi ridică privirea către omul în maiou.

– Furăciosule! zice țiganca, dojenitor.
– Ce vrei, fă, mi-a spus că pot să-i aspir tot măruntul de sub scaun! se apără furăciosul.*

Manțilescu zîmbește, apoi se uită înspre locul unde celălalt spălător se apucase să-i spele mașina. Mașina părea să fie acolo dintotdeauna, era mult mai murdară decît atunci cînd o adusese și plină de rahat de pasăre și rugină. Manțilescu se freacă la ochi și se uită în sus, spre firma spălătoriei. În loc de ”Spălătorie auto ecologică”, acum pe firmă scria cu font mare și bolduit: ”Reparații aspiratoare.” Manțilescu intră și vede țiganca cu 20 de kile mai grasă și cu 10 ani mai bătrînă stînd pe același scaun alb de plastic. Lîngă ea, un individ în costum scump și cu ochelari de soare Versace scotocește într-un sac îmbîcsit de aspirator. Cînd privirile li se întîlnesc, Manțilescu își dă seama că era spălătorul în maiou de dinainte.

– Vă merge bine pe praful ăsta! le zise Manțilescu, uitînd de mașina murdară de afară și de faptul că urăște expresia respectivă.

Atunci ușa de la intrarea în service-ul de aspiratoare se deschide și un cetățean gras, cu cearcăne adînci, intră val-vîrtej. Și, luîndu-l pe Manțilescu de guler:

– Ia-ți bă odată vechitura aia de Volsvagăn din poartă, c-o ții acolo de zece ani!

* întîmplarea cu spălătorul care scoate bănuții din sacul aspiratorului și dialogul dintre el și țigancă sînt reale, ca de altfel și spălătoria în sine

Domnule, cînd eram eu mic nu erau copiii așa proști
și parcă tot mai citeau o carte.
Băieții cu care jucam eu folbal, de egzemplu,
erau mai predispuși la lectură decît fetele care acum sînt la liceul de filologie.
sau la facultatea de jurnalism.

Niște proaste.

”Bă, tu ai auzit de Giul Vern?” îl întreba Grasu pe Piciu.
Grasu și Piciu stăteau bară, pe niște pietroaie,
pentru că țiganii furaseră leagănele care ne serveau drept porți.
”Nu, mă, unde joacă?”, întreba Piciu, întorcîndu-se cu curul
la minge, să nu-l lovească în ouă.

Bară gol.

”Nu joacă, mă, scrie”, zicea Grasu.
Țiganu, ăla care șutase, se bucura
și își punea tricoul în cap ca Romario.
Dar ăia care luaseră golul erau supărați pe Piciu, că se întorsese cu curul
și că influențase faza.

Barele nu aveau voie să se miște.

”De ce te-ai întors, Piciule, cu curul, băga-ne-am pula-n mă-ta?”
îl dojeneau băieții, așteptîndu-l să zică ceva, să se dezvinovățească.
Dar Piciu se uita la ei mut și drept, de parcă chiar se transformase într-o bară.
Piciu nu știa multe, era unul dintr-o pereche de gemeni porecliți Picii,
dintre care unul era prost și celălalt și mai prost.

El era ăla și mai prost.

Dincolo erau obligați să stea bare Chelie cu Șurub
și se ofticau că nu pot pleca la poarta cealaltă,
să vadă cum Piciu lua bătaie pentru că nu voia să zică nimic.
Dar atunci Piciu își încreți fruntea și, cu ultimele puteri,
Se uită înspre băieții furioși și-i întrebă, cu broboane de sudoare pe frunte,

”Bă, da’ voi ați auzit de Giul Vern?”

Dacă mă întrebaţi unde au dispărut toate astea, nu ştiu să vă răspund.

Nu mai am ce citi pe budă. Am terminat toate cărțile, revistele, ziarele, bibliile, etichetele de produse de curățat și instrucțiunile de electrocasnice din casă. Pe unele chiar le-am citit de cîte două ori (gen manualul de utilizare al mașinii de spălat, foarte interesant, vi-l recomand). Azi-noapte, în disperare de cauză, am deschis unul dintre dosarele pe care mi le-au dat odată cu mașina. Nu știu dacă era obligatoriu să citesc toate actele alea. Mie, să vă spun sincer, mi-a fost frică și lene în același timp. Ei, și dosarul ăla era cel cu asigurarea mașinii. Mai întîi am aflat care-s condițiile în care îmi acoperă pagubele. Ei se laudă că le acoperă cam în orice condiții. Ceea ce e desigur fals, o știe și-un copil care-a avut de-a face cu asiguratorii. Dar asta e altă discuție. Partea interesantă a lecturii vine odată cu precizarea cazurilor în care asigurarea nu se aplică. Hai să cităm, pentru cei cu privire mai slabă:

14. ASTRA ASIGURĂRI nu acordă despăgubiri pentru pagube provocate de:
a) orice consecințe ale războiului (indiferent dacă războiul a fost declarat sau nu), invaziei, acțiunii unui dușman extern, ostilităților, războiului civil, revoltei, revoluției, insurecției, rebeliunii, acțiunilor teroriste;
b) orice consecințe ale grevei patronale, tulburărilor civile, dictaturii militare sau uzurpării de putere, faptelor unor grupuri sau persoane răuvoitoare (etc.)
c) (etc.)

Fac o mică pauză de lectură pentru a vă aminti ce spuneam. Treaba aia cu adevăratele condiții, dacă vă mai amintiți. Să ne uităm puțin la punctul a), unde ni se spune clar că nu vom primi banii dacă are loc, de exemplu, o acțiune teroristă. Vă e destul de clar ce înseamnă asta, nu? Dacă un țigan beat vă va zgîrîia mașina cu cheia, compania de asigurări vă va demonstra că era membru Al Qaeda și acționa după un plan terorist bine pus la punct. Trecem la punctul b), de unde aflăm că ni se anulează asigurarea dacă mașina este avariată ca urmare a unei dictaturi militare. La dracu! Deci dacă am în bloc un pensionar fost militar care își bate nevasta și îmi îndoaie mie tabla pentru că am parcat prea aproape de fereastra lui, e clar: dictatură militară. Pa și pusi asigurare. Plus că cine stabilește dacă-i dictatură militară sau nu? Așteaptă să se scrie în cartea de istorie? Dar să trecem la punctul d), și cel mai important. Mare atenție, vă rog, cînd nu mai primesc eu banii pe asigurare (se poate verifica din poză că nu inventez nimic): (mai mult…)

Pagina următoare »