Fetele care înșală și băieții care sînt băieți

Sîntem în mileniul 3, băieți și fete. Sexul simplu, fără uitat la televizor după și ținut de mînă, nu mai înseamnă înșelat. Poate doar dacă îi face oral… Dar neah!

Acum un an și ceva mă hotăram că nu trebuie să mai am prietenă, ci să mă dedic unei existențe hedoniste în care plăcerea trupească să fie înfăptuită cu cît mai multe fete (eventual deodată) și de cît mai puține ori cu aceeași. A urmat un an greu, dar frumos. Înspre sfîrșitul lui, eram deja atît de scîrbit de sex încît nu-l mai săvîrșeam decît cu fete cu prieten. Altfel nu puteam. Dacă Jessica Alba ar fi venit la mine și mi s-ar fi oferit pe tavă aș fi întrebat-o: ”Ai prieten?”. Și ea, cu gleznele în dreptul urechilor mele: ”Nu, ia-mă.” Și pa. Nu mi s-ar mai fi sculat oricît ar fi mozolit-o biata Jessica. ”Nu te mai chinui, fată, îmi pare rău. Du-te și tu acasă și vino după ce te măriți.” Și-o pupam părintește pe frunte și-i ofeream, elegant, un bilet de RATB ca să se ducă acasă.

Fetele care-și înșală prietenii sînt niște eroine. Le iubesc și le admir sincer. O fac cu atîta eleganță, discreție și devotament (pentru înșelăciune, e drept) încît nu are cum să nu-ți crească inima (și nu numai) văzîndu-le. Apropo, cine crede că fetele care-și înșală prietenii sînt curve sînt niște ratați de la țară. Nu sînt nici măcar imorale. Sînt niște fete care știu că, atîta timp cît băieții o fac (nu toți și poate nu fix prietenii lor, dar în general o fac) și ele sînt îndreptățite să o facă. Sînt cea mai pură și mai concludentă expresie a emancipării femeilor. Și, mai ales, sînt pedeapsa supremă adusă misoginilor adevărați din toată lumea, ceea ce e minunat (vezi paragraful următor). În general, cine pretinde și crede în relații perfect monogame este un înapoiat. Și încă ăștia care oferă fidelitate în schimbul fidelității tot sînt ok. Dar sînt și ceilalți. Bărbații cretini care cred că doar ei au dreptul să calce-n străchini.

Deci să vorbim despre prietenii geloși care își înșală prietenele, dar le-ar omorî cu bătaia dacă ar auzi că și ele îi înșală. Ăștia merită împușcați în testicule. De două ori. Dar, cum să-i împușcăm n-avem voie, ne mulțumim să le aplicăm pedeapsa mai nasoală: ne futem cu prietenele lor și mai și rîdem de ei împreună cu ele. Da, fraiere. Dacă ești un misogin gelos și cretin care îi controlează iubitei mesajele și mailurile, atunci ea se fute cu cel puțin încă un băiat. Pentru că așa meriți. Cel mai tare regretăm faptul că ești atît de prost încît nu vei afla niciodată. Nu de alta, dar am fi vrut să-ți vedem fața.

În fine, sînt băieții normali pe care îi înșală prietenele. Nu sînt nici prea geloși, nici prea vicioși, nici prea reci, nici prea afemeiați, nici prea proști. Nimeni n-ar putea găsi motive să-i părăsească. Sînt OK.  Te uiți la ei și realizezi că seamănă cu tine cînd aveai prietenă. Cu diferența, desigur, că pe ei îi înșală. Le zîmbești compătimitor și te întrebi așa, pentru un moment: ”dar oare pe mine cum de nu m-a înșelat niciodată?”. Apoi îți mîngîi bărbia și cazi pe gînduri. Știi că tu ai înșelat-o, dar preferi să nici nu te gîndești la asta. A fost o greșeală, nu ți-a plăcut, ai regretat imediat după, deci nu se pune. Pe cînd ea nu a greșit niciodată, draga de ea. Oare ești tu un bărbat adevărat sau pur și simplu ai avut noroc de fata aia, atît de hotărîtă să-ți fie fidelă? Oricum, ești bun. Sîntem buni. Nouă nu ni s-a întîmplat niciodată. Bravo nouă.

 

Dacă nu sînteți cuminți, vine avionul și vă ia!

O fată tînără și ignorantă, deci cu percepții pure și neîntinate, m-a acuzat că-s fricos. N-a argumentat (nu-și mai amintea cum a ajuns la concluzia asta), dar i-am acceptat opinia. Ar fi fost culmea ca tocmai eu să nu accept opinii neargumentate. Inițial m-am îmbățoșat și i-am spus că inteligența exclude frica, pentru că frica implică somnul rațiunii. Normal că n-a înțeles nimic. Și bine că n-a înțeles, pentru că greșisem. Să-ți fie frică de moarte, de exemplu, nu e deloc irațional. E drept, frica de moarte perpetuă, cea menținută în limite acceptabile, pe care majoritatea o resimțim, e normală și scuzabilă. Mai nasol e cînd intervine frica de moarte imediată. Iar acolo se aplică argumentul meu inițial, cel cu inteligența care te-ar putea vindeca. Ca în exemplul de mai jos.

Cînd vor să rîdă de mine, prietenii mei își amintesc că mi-ar fi frică de avioane. Aceste zvonuri, vorba lui Mark Twain, sînt exagerate. Nu mi-e frică de avioane. Dacă stau pe aeroport față-n față cu un Boeing care staționează regulamentar, nu o iau la fugă și nu mă ia cu tremurat. Dimpotrivă, îmi plac avioanele foarte mult, cu atît mai mult cu cît nu știu suficientă fizică încît să-mi explic foarte clar cum se mențin acele cutii imense în aer. Și iată cum intervine, pe nesimțite, prostia aducătoare de frică. Dacă încercam să înțeleg formulele alea în loc să le tocesc, acum poate m-aș fi putut declara neînfricat.

Deci, revenind, mie nu mi-e frică de avioane, ci de o eventuală cădere cu avionul. Niciodată, în timpul unui zbor, pulsul nu-mi scade sub 100 (poate chiar 110, nu știu), am mereu mîinile transpirate, caut tot timpul stewardesele cu privirea în căutare (surpriză!) nu de țîțe, ci de indicii că ceva nu e în regulă și mă îngrozește orice zgomot (care mie mi se pare) suspect. De exemplu, mi-au trebuit vreo patru zboruri ca să aflu că zgomotul acela de motor care se ambalează în gol (mie așa îmi suna, mă scuzați) care se aude imediat după decolare și cu puțin timp înainte de aterizare este, de fapt, trenul de aterizare care se ridică și se coboară. Pînă să mă prind, mi-am  petrecut drumurile respective încercînd să-mi amintesc și alte rugăciuni în afară de aia de rău-augur cu tatăl din ceruri.

Visez să ajung în America de Sud sau în diferite părți din Asia, dar nu cred că aș avea curajul să mă îmbarc în curse mai lungi de 2-3 ore. Sînt un tip care are încredere în statistică, doar că statistica aia cu accidentele de avion care-s mai rare decît cele de mașină nu mă convinge deloc. La mine funcționează altă statistică: cea care îmi spune cîți pasageri sînt găsiți scuturîndu-și hainele sau măcar respirînd, de obicei, după prăbușirea unui avion. Sau care spune că în timpul unui zbor de 9 ore sînt de trei ori mai multe șanse să se întîmple ceva nasol decît în timpul unuia de 3 ore.

Și da, mi-e frică de avion, dar totuși zbor cu avionul, pentru că dacă n-aș zbura (păstrînd raționamentul din prima parte a textului) nu mi-ar fi nici frică. Sigur, se poate să-ți fie frică de avion și să nici nu zbori, dar totuși să nu scapi. Îmi imaginez că erau cîțiva de ăștia în World Trade Center. Ghinion. Sau noroc, depinde din ce perspectivă privești. Dacă stai să te gîndești, trebuie să fii al dracului de norocos să nu ratezi avionul chiar și atunci cînd nu ai vreun zbor programat și mergi la birou.

Ca să închei subiectul, mă amuză că, din ce am întîlnit eu, persoanelor cu frică de înălțime nu le e frică și de avion. E ca și cînd ți-ar fi frică de gay, dar nu și de Mihai Bendeac.

 

Pedofilul cu intenții bune

Un nou supererou e pe cale să se nască.

MOTTO: ”O fată este prea mică ca să i-o tragi doar atunci cînd trebuie să faci zgomotul de avion ca s-o convingi să ți-o ia în gură” (Jimmy Carr)

Mi-a zis mama:
– Mamă, poate faptul că ești pedofil e un semn de la Dumnezeu. Poate El a vrut să-ți spună că trebuie să ajuți copiii, dacă tot îți place să te apropii de ei în felul ăla.
– Mamă, dar eu nu sînt pedofil!
– Aha, și fata aia care a venit ieri la tine îmbrăcată în roz, cu ghiozdan în formă de ursuleț de pluș și care s-a mirat că ce tare seamănă nenea ăla blond de pe CD-ul cu colinde cu Justin Bieber? Aia ce era? MILF?
– Mamă, aia avea 19 de ani, era doar proastă!
– Ei…
– Nu, că recunosc! Am futut și de 14. Cred că e o limită ok, atîta timp cît actul e consimțit. Și cît te prefaci pînă în pînzele albe că n-ai știut.
– Dacă îi promiți abțibilduri cu Hannah Montana nu se pune!
– Evident, se exclud șantajul și amenințarea.

Dar mama a insistat:
– Și ce te-ai gîndit să faci?
– Păi, cred că o să le țin o pildă.
– Înainte sau după?
– După, că dacă le-o țin înainte risc să nu mai vrea. Așa risc doar să rîdă de mine că-s moș.
– Bine, fie, ce pildă?
– Pilda spiritului de frondă.
– Dezvoltă.
– Problema că generația tînără e incultă, moartă pe dinăuntru și cu un sistem al valorilor complet futut este secundară. În fond, inteligența și bunul-gust nu erau oricum calități caracteristice tinereții. Cel mai îngrijorător este însă faptul că pe tinerii ăștia nu-i scandalizează nimic. Nu se enervează. Nu ar schimba ceva. Nu vor să ucidă în numele unor idealuri, nu dau cu pumnii în pereți cînd văd ceva ce li se pare nedrept. Nu vor să crape capul nimănui cu toporul. Sînt bolnavi, mamă! Sînt bolnavi psihic. Sînt amorțiți, dorm toată ziua, și nici măcar nu-s așa de la iarbă, că-s prea încuiați să fumeze altceva decît țigări. Tinerii de azi sînt bătrîni cu pielea tare. Mamă, dar ce țîțe au unii dintre ei, mamă!
– Ești un pedofil dintre ăia buni, dragul meu.
– Spui doar așa că ești mama…

 

Bucureștenii? Niște țărani

Nu am avut niciodată complexe de inferioritate cauzate de faptul că provin dintr-un oraș mic. Mai mult decît atît, nu înțeleg aceste complexe. Pînă de curînd, chiar aveam serioase îndoieli că cineva le poate avea. Uneori am complexe de inferioritate pentru că-s român, e drept. Dar să mă simt inferior că sunt din Motru, nu din București, Cluj sau Iași? Vă jur că orașele astea sînt la fel. Sau, mă rog, oamenii sînt la fel, deci orașele n-au cum să difere prea mult. Nu e nici o șmecherie. Micul avantaj de a avea semafoare și mai multe benzi pe sens mi s-a părut extrem de ușor de recuperat. Mi-a luat cam trei ore să mă adaptez la acest uriaș avans tehnologic. Și încă vreo trei ca să găsesc alimentara, barul și centrul. Și gata, după șase ore eram bucureștean. Altfel, am citit mai mult, am ascultat mai multă muzică, am văzut mai multe filme, am futut mai mult și, în general, știu mai multe chestii decît majoritatea bucureștenilor. Ceea ce, să fim onești, nici nu e o mare performanță.

Spuneam că în provincie n-am prea întîlnit oameni complexați de originile lor (cu excepția moldovenilor, care-s complexați că au accent și așa ar și trebui să fie, pînă-și rezolvă problema). Dar cînd am venit la București am început să înțeleg de ce unii se simt prost față de bucureșteni. De fapt, complexele de superioritate ale bucureștenilor sînt cele care declanșează, în veneticii slabi de înger și de creier, complexe de inferioritate. Pentru că trăsătura cea mai pregnantă a bucureșteanului tipic este TUPEUL. Am scris-o cu majuscule ca să subliniez influența tupeului în personalitatea unui bucureștean. Toate celelalte însușiri însumate (indiferent care ar fi acelea) nu reușesc niciodată să-l egaleze. Tupeul la bucureșteni e ca lentoarea la ardeleni. Ca abilitatea de-a se cățăra la babuini. Ca laptele la vacă.

Și tupeul e un lucru bun. Uneori. Dar e foarte periculos. Cu cît ai o bază mai solidă cu care să ți-l poți susține, cu atît te avantajează mai mult. Dar dacă ai tupeu și ești găunos, ești pierdut. Și, așa cum am mai învățat de pe acest blog, dragi copii, majoritatea oamenilor sînt găunoși, iar proporția se respectă la bucureșteni. Și de aceea bucureștenii sînt mai de căcat decît toate ceilalți locuitori ai României (de fapt nu chiar, nimeni nu poate fi mai de căcat decît bănățenii): pentru că sînt niște tupeiști proști.

Revenind la complexul de superioritate al celor care s-au născut aici’șa, în capitală, trebuie să vă mărturisesc că mi s-a întîmplat de multe ori să fiu numit (mai direct sau mai pe ocolite) ”țăran” de către bucureșteni, în anumite dispute. Și ce am simțit în momentele alea nu poate fi descris în cuvinte. Ah, ba da, poate fi descris: n-am simțit absolut nimic. E ca și cînd cineva ar veni la mine și mi-ar zice: „ești un rododendron cu frunze lucioase”. Ce pula mea înseamnă asta? Ți se pare că m-ai jignit, sau ce? Eu sînt arogantul-șef, cretinilor. Mă piș pe voi la aroganță oricînd. Dacă aroganța ar fi proporțională cu mărimea și gradul de civilizație al orașului de origine, eu aș fi extraterestru. Pentru că nu ar exista oraș pe Pămînt pe care să mă fi născut astfel încît să fiu atît de arogant. Mă fut în Bucureștiul vostru, e un oraș prea mic, prea murdar și prea înapoiat pentru mine. Sau ce, aveți impresia că mi-ați făcut o favoare primindu-mă în el, șaormarilor?

 

Jurnalul Național, un gunoi

Mă văd nevoit să întrerup din nou programul obișnuit de texte mișto pe care nu le citește nimeni din cauză că am identificat un focar de prostie extrem de periculos pentru populație în redacția unui cotidian național.

Uite cum stă treaba: eu pe de o parte sînt un cetățean incult comparativ cu cum cred eu că ar trebui să fie un om decent de vîrsta mea. Am o brumă de lecturi executate înainte să devin om serios, cu serviciu și rate la bancă, și cam la asta se rezumă mobilarea mea intelectuală. În total, în viața mea, am fost la patru piese de teatru, și la alea mai mult sau mai puțin obligat. Pe de altă parte, nu am mai citit presă serioasă pe hîrtie (ei se numesc quality, hahaha, bună asta!) de ani buni. N-am simțit nevoia. Știrile din ziarele serioase le pot lua la fel de bine de la televizor sau de pe internet. Mă mai uit doar peste tabloide ca să mă mai amuz, cîteodată. Și, boul de mine, trăiam cu impresia că pe la cotidienele serioase sînt ziariști ceva mai inteligenți decît retardații ăia care scriu în Libertatea, Click și Cancan.

Acestea fiind spuse, vă puteți explica de ce am avut o strîngere de inimă ieri, cînd defecam și am deschis Jurnalul Național (ăla era pe lîngă budă, probabil nu întîmplător) fix la pagina de cultură, unde trona falnică o cronică de teatru. Primul instinct a fost să caut altă pagină, convins că nu am pregătirea necesară să citesc o părere avizată despre artă și cu atît mai puțin una despre o artă la care nu mă pricep. Plus că mă și căcam, ceea ce mi se părea o sfidare la adresa întregii culturi române și a presei aferente acesteia. Dar impostorul din mine a învins și am început să citesc. Nu aveam să regret decizia. A fost o experiență mistică. Toate citatele pe care urmează să vi le dau sînt reale.

Cronica începe așa: ”Urmărind atent spectacolul lui Silviu Purcărete […] descoperi ingredientele de bază ale comediei care conduc la buna dispoziţie.” Oau! Deci asta e exprimare de doamnă de la Jurnalul care scrie cronici de teatru?! Oaaau! Să citim mai departe, mai vrem, mai vrem!

Cunoștințele autoarei despre comedia care stîrnește buna dispoziție sînt mult mai profunde decît v-ați putea închipui, după cum ni se relevă în paragraful următor: ”[…] publicul e martor la situaţii amuzante. Auzi vorbe de duh ce provoacă râsul spontan, vesel, râsul comic.” Deci cronicara de teatru Maria Sârbu a descoperit nu doar rîsul vesel, ci chiar rîsul comic! Destul cu rîsetele tragice, triste. E timpul să mai rîdem și la ceva comic și vesel, în pizda noastră! O comedie care să ne conducă la bună dispoziție prin rîs vesel și comic, cam asta am dori, dacă se poate. Mai aveți bilete la așa ceva? Ce bine!

Continuăm cu un clișeu frumos care sună cam la fel de stupid și la fotbal (vezi ”bagheta antrenorului”, sic!). Cică: ”Am amintit doar „secvenţe” din „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, spectacol în care cei trei interpreţi sunt în vervă datorită baghetei regizorale a lui Silviu Purcărete şi datorită aptitudinilor lor artistice.” Maică născătoare, ce exprimare de elev de clasa a patra rămas corigent la toate materiile scrise pe caiete de dictando! Deci sînt în vervă datorită aptitudinilor lor artistice, zici, Mario? Aham! Zi să-i fuți în cur pe mă-sa!

Încheiem, inevitabil, cu ghilimelele. În textele idioților, ghilimelele ocupă un loc aparte (ca și puncte-punctele și majusculele, dar parcă mai aparte decît astea). Idioții care scriu folosesc ghilimelele atunci cînd simt nevoia să sublinieze faptul că au folosit un anumit cuvînt fie cu un alt sens decît acela care-ți vine primul în minte, fie într-o construcție care are pretenții de procedeu aristic. Sigur că nu e nevoie de ele. Doar că idioții simt o pornire lăuntrică să strige: SÎNT INTELIGENT! TE-AI PRINS CE-AM VRUT SĂ ZIC? CA SĂ FIU SIGUR CĂ ÎNȚELEGI CĂ E CEVA INTELIGENT LA MIJLOC, ÎȚI PUN NIȘTE GHILIMELE! IA VEZI, ACUMA TE-AI PRINS? VEZI CÎT DE INTELIGENT SÎNT?! Dar să căutăm ghilimelele în textul idioatei în discuție, pe nume (poate mă repet, n-o cunosc, sper să nu fie vreo rudă îndepărtată) Maria Sârbu. Deci avem încă din titlu: Mălăele şi Mihăiţă, în „deliciul” teatral semnat de Purcărete. Mergem mai departe: Am amintit doar „secvenţe” din „Femeia care şi-a pierdut jartierele” (aici chiar n-am înțeles de ce a pus secvențe între ghilimele, mă rog). Iar din asta care urmează n-am înțeles nimic, decît că erau două ghilimele importante: Mişcările, grimasele, interpretarea cupletelor, replicele „delicioase” sunt asociate cu „mobilitatea” mobilelor, decorul având o funcţie scenică bine determinată în spectacol şi care funcţionează de minune.

În mod normal, ca să-mi justific titlul violent, ar fi trebuit să citesc mai mult din ziar. Dar, oricît de corect aș fi încercat să fiu față de restul redacției, n-am mai putut nici măcar să încep vreun alt articol. Mă gîndeam mereu cu teamă că tipa care scrie cronica de teatru este, probabil, intelectuala redacției. Că doar n-or trimite femeia de serviciu să facă cronici de teatru. Logic, no? E Maria, dragă, tipa de la cultură! Să ne ferească domnu de ăia de la sport!

Îmi și imaginez o discuție între vecinii din provincie (soto e din provincie!) ai Mariei, la vederea (că nu cred că ar și citi-o) acestei magnifice cronici. ”Ia uite, asta nu-i Maria a lu Sârbu de la patru?” / ”Ba da, aia e, s-a apucat să scrie cronici de teatru” / ”Tiii, și ce proastă era! Bravo ei!”.

Aveți tot articolul aici. Distracție!

 

Cum o să-l omor pe Centrul Viorel

Îl cheamă Viorel. Era cel mai frumos dintre frații lui. Ce-i drept, avea frați urîți. Era cel mai frumos dintre ei deși spinarea îi era plină de răni și piatră cubică, iar tenul îi era închis, de țigan dus la solar. Străduțele i se intersectau prin piele ca niște vinișoare de… BĂI, BĂGA-MI-AȘ PULA!

Chiar trebuie să o ard în metafore ca Pleșu (vezi textul ăsta penibil, un fel de eu vs. Lorena Mopu) și alți blogări slabi ca să vă prindeți ce vreau să zic? Lăsați centrul vechi să se odihnească, hienelor! De aia îi zice vechi, că e bătrîn și are nevoie de liniște.

Cum a devenit centrul vechi ceva mai oribil decît Dorobanțiul nu știe nimeni. Cum a ajuns să fie bătut de clasa imediat inferioară băieților de bani gata și curvelor de lux, nici atît. Cert e că seară de seară centrul vechi e populat de voi. Cele mai infecte tipologii umane. Corporatiști, pseudointelectuali, metrosexuali, curve care nu-și dau încă seama că sînt curve, impostori, artiști închipuiți, ignoranți îmbrăcați frumos, studenți semianalfabeți la facultăți de care n-a auzit nimeni, cerșetori escroci, bețivi ordinari, piariste cu picioare strîmbe, parveniți absoluți și mulți, mulți proști.

Prima dată cînd am fost în centrul vechi în ultimii doi ani am vomitat, dar băusem. A doua oară am vomitat iar, dar iar băusem. A treia oară am vomitat, dar nu băusem nimic. Și atunci mi-am dat seama că nu e de la băutură.

Mizeria umană concentrată într-un spațiu atît de strîmt în serile de weekend depășește capacitatea de adaptare a organismului meu. Vomit instantaneu cînd intru în centrul vechi și pînă îl traversez îmi golesc mațele și jumătate din fiere.

Poliția să ia bine aminte la ce scriu aici, pentru că nu glumesc. Nu mai e mult pînă o să-mi ating toate obiectivele pe care mi le-am propus în viață. Imediat ce-o să fiu un tip împlinit întru totul, o să vin în centru cu o bombă serioasă. Nu pișat de ăla de-al lui Breivik. Una mai puternică, al cărei suflu să bată fix de la Cocor la CEC și de la BNR la barieră. O s-o detonez într-o sîmbătă seara și o să omor în trei secunde toți idioții care infestează centrul vechi. O s-o fac cu o telecomandă, de la distanță. Nu aș vrea să mor printre asemenea scursuri. Eu mă voi omorî elegant într-o speluncă cu bere ieftină din Colentina. O voi face cu sentimentul datoriei împlinite.

Paraziții din centrul vechi trebuie să moară.

 

Nu-s misogin. Pink.

Mi-am dat seama că îmi place Pink. Pink e foarte bună. Ah, nu știți cine e Pink? O cîntăreață. Și e foarte bună. Eu mi-am dat seama de-abia acum că-mi place Pink pentru că n-am prea auzit-o pe Pink la televizor, la radio sau măcar pe internet. Femeile sînt de vină pentru misoginism, zău. Cum să auzi de Pink? N-ai loc de Lady Gaga, de Jessica Simpson, de Katie (Katy/katey/plm) Perry, de Madonna, de Shakira și alte labe. Bărbații le cred pe femei proaste pentru că doar femeile proaste sînt celebre cu adevărat. Și dacă-mi va spune o femeie că asta e vina bărbaților atunci tocmai și-a dat foc la valiză, că ar însemna că-și recunoaște inferioritatea, ba chiar că o folosește ca scuză.

În plus, Pink mi se pare foarte sexy. Rolul ăsta asumat de rățușcă cea urîtă o prinde foarte bine și o face foarte atrăgătoare.

Cînd descopăr femei ca Pink, mă bucur. Mă bucur dintr-un egoism pur, pentru că realizez că eu nu sînt misogin, de fapt. Eu am o problemă cu proștii și, din păcate, e ceva în femeile proaste care le face irezistibile publicului larg. Și-atunci publicul strîmt devine misogin, e o consecință cît se poate de firească.

Pink este o femeie frumoasă, deșteaptă, talentată, bașca rebelă autentică, pe care aș și respecta-o după ce aș fute-o. Dacă vrea ea, desigur. Ne-am potrivi, amîndoi avem astm, amîndurora ne place Tarantino și mai ales Reservoir Dogs și pe amîndoi ne scot din sărite gagicile proaste. Ura!

Pentru cine n-o știe cumva, dați click pentru niște cîntece mișto.

 

Cancerul, soluția pentru o viață mai bună

Să fim serioși, oricum trăim mult prea puțin. La scară mare, universală, chiar nu prea contează că ajungi să mori în pat, sufocat de propriile-ți bășini, la 89 de ani, sau mierlești ”tragic”, înecat cu propria vomă, după majoratul colegei ăleia bune de care ești îndrăgostit și la care ai băut ca să-ți faci curaj să-i zici că, dacă vrea, poți să te duci să-i cumperi țigări, serios, nu te deranjează, chiar ți-ar face plăcere. Am pus tragic între ghilimele pentru că nici o moarte nu e tragică, de fapt. Să nu fim ipocriți, toți ne așteptăm să murim și puțini dintre noi avem planuri într-atît de mărețe încît să justifice o prelungire a chinului pînă la bătrînețe. Pentru Univers, distanța de la 18 la 89 de ani înseamnă cît înseamnă pentru noi diferența dintre 0,00000000001 și 0,000000000012 secunde. Exact! E mai puțin decît ”o clipită”. E ca și cînd n-ar exista.

Viața noastră e atît de scurtă, așadar, încît mi se pare ușor penibil să-ți fie frică de anumite boli care s-ar putea solda, printre multe alte efecte adverse, cu o moarte prematură. Și totuși, frica de cancer e explicabilă și nu poate fi vindecată decît într-un singur fel: făcînd cancer. Iată, o grijă mai puțin pe cap și una în plus pe pancreas.

Dar să ne gîndim cu toții cum ar fi să aflăm mîine că avem cancer în fază terminală. Este că v-ați simți mai liberi? Mai curajoși? Mai dezinhibați? Și, mai ales, mai buni? Iminența morții este mereu cu noi, dar într-o situație ca aceasta iminența devine deranjant de iminentă. Știi că iminența este prea aproape atunci cînd aceasta este cuantificată. ”Mai aveți trei luni”. Iată niște cuvinte pe care cu siguranță nu v-ați dori să le auziți venind din partea unui medic, mai ales cînd sînteți siguri că este exclus ca nevasta (sau voi, fetele) să fie însărcinată în luna a șasea. Că doar ați fi observat.

Și totuși, acele trei luni ar fi cele mai frumoase din viața voastră. Ba mai mult, șansele ca tu să faci ceva cu adevărat important pentru alții în timpul care ți-a mai rămas cresc direct proporțional cu gravitatea tumorii. Imaginați-vă, deci, cum ar fi ca toți oamenii de pe glob să fie siguri că mai au doar cîteva luni de trăit. Însuși faptul că toată lumea va fi afectată va face ideea mai ușor de suportat. La boală e ca la sărăcie: dacă sînt și cei din jurul tău la fel de năpăstuiți, e ok, nu te deranjează. În plus, ipohondria ar dispărea cu totul. Vom avea cancer, totuși, nu cred că va mai fi cazul să evităm geamurile deschise cînd sîntem transpirați sau să purtăm prezervative. Se va vorbi despre SIDA ca despre o răceală: ”băi, am o SIDA care m-a ținut la pat zilele astea, smîrc!”. Probabil vor exista și glume de genul: ”Băi, văd că tragi de nas, ai grijă pe unde calci, că-s în fustă și n-aș vrea să-mi dai și mie SIDA aia!”.

Revenind. Dacă toți oamenii s-ar îmbolnăvi de cancer terminal brusc, ne-am trezi cu o perioadă scurtă în care 7 miliarde de oameni ar deveni conștienți de propria efemeritate, una calculată la secundă. Primul instinct va fi să facă ceva pentru ei. Ceva pur egoist, o prostie pe care și-au dorit-o dintotdeauna, ca în căcatul ăla de Bucket List. E normal, putem înțelege, Dumnezeu se va preface că nu vede, să zicem că rezolvăm cu micile fantezii în prima lună. Apoi vor veni cele două gînduri mai importante care, în combinație, ne vor salva ca specie. Gîndul 2: trebuie să mor împăcat cu mine însumi și Gîndul 3: trebuie să las ceva în urma mea. Aceste două idei inevitabile vor transforma radical întreaga rasă umană în cîteva luni. În bine. Pe lîngă cum vom arăta noi în acele ultime clipe, Raiul sau lumea lui John Lennon din ”Imagine” vor fi niște Ferentariuri.

Și ce ne va costa, în fond? La nivel personal, niște zeci de ani pe care, chiar dacă i-am fi trăit, tot ni s-ar fi părut prea puțin la sfîrșit și nu am fi fost mulțumiți. La nivel macro, dispariția omenirii. Ei, și? Oricum statisticile spun că extincția oricărei specii e inevitabilă, pe termen lung. Important e că în acele ultime cîteva luni totul să fie perfect. Și, dacă se poate, să ștergem din toate dovezile pe care le lăsăm în urma noastră faptul că am fost o rasă exagerat de imperfectă.

PS – postul ăsta (dar mai ales concluzia lui) a fost atît de gay-ecologisto-hipiot încît mă aștept sincer să-l citească cineva integral la Radio Guerilla.

 

Cea mai frumoasă femeie din lume

Pattie Boyd mă fascinează. E cea mai celebră pițipoancă din istorie. O iubesc de mult timp.

Pițipoanca, după toate accepțiunile, este o femeie proastă și cu un bun-gust îndoielnic. Nu există nici o dovadă că Pattie Boyd ar fi fost proastă sau de prost-gust. Dar eu știu asta.

Însă, la o femeie, frumusețea scuză tot. Să fim serioși, inteligentele urîte nu ne interesează cîtuși de puțin. Alea sînt bărbați. Putem să bem bere cu ele și să ne pișăm împreună din picioare. Dar atît. La femei, frumusețea bate inteligența oricînd. Știu ele ce știu cînd se supără mai tare cînd le faci urîte decît atunci cînd le faci proaste. Eu știu că Pattie Boyd este proastă și țărancă, dar era atît de frumoasă încît nu mi-ar fi păsat. I-aș fi dedicat multe posturi pe blog. Și multe alte chestii pe care le-aș fi făcut, dacă aș fi cunoscut-o și dacă am fi avut vîrste asemănătoare.

Pattie Boyd a fost căsătorită cu George Harrison și cu Eric Clapton. John Lennon și Mick Jagger au avut o pasiune pentru ea. Clapton și Harrison au fost cei mai buni prieteni, pînă să intervină pasiunea comună pentru Pattie. Fără remușcări, Clapton i-a suflat nevasta celui mai bun prieten. Și i-a scris și enșpe cîntece ca s-o convingă. Clapton și Harrison nu și-au mai vorbit niciodată.

Apropo, pentru Pattie s-au scris unele dintre cele mai frumoase cîntece de dragoste din istorie. Au fost multe, eu îmi amintesc de patru. Layla și Wonderful Tonight, de exemplu, cele mai celebre melodii ale lui Clapton. Dar preferatele mele sînt I Need You și (mai ales) Something. Ambele scrise de Harrison. Harrison a scris puține cîntece la Beatles. Nu chiar două, ca Ringo, dar în orice caz foarte puține. Ei, acestea două sînt mai bune decît (aproape) toate cîntecele lui Lennon și-ale lui McCartney. Uite și melodia, și fata:

Pattie Boyd arată ca o pițipoancă, cred că sînteți de acord cu mine aici. Nu e doar că-i proastă. E mai rău de-atît. Frumusețea ei nu are nimic misterios, nu ascunde nici o urmă de subtilitate, privirea ei nu e niciodată melancolică. Dar e atîîîît de frumoasă, cu toate astea. La prima vedere, explicația e pur matematică. Are ochi mari și frumoși, nas perfect, gură mică, buze cărnoase. Pare simplu. Cunosc personal cel puțin 10 femei care corespund descrierii. Unele (poate chiar toate) mai interesante și cu o mai mare propensiune către profunzime. Dar tot n-arată ca asta. Îmi pare rău, fetelor. Pattie Boyd e cea mai frumoasă femeie din lume.

 

Paradoxul graselor

Am lucrat pînă dimineață la prima pagină din Kamikaze (foarte bună, apropo, probabil la ora asta o găsiți pe site) și nu am chef energie de scris. Mai ales că voiam să scriu despre grase și știu (de data asta) că a epuizat Radu subiectul.

Un singur lucru voiam să remarc: grasele sînt o lecție oferită de providență bărbaților. Practic, o mustrare amară. Grasele sînt modul lui Dumnezeu de a ne spune: ”Băi, voi nu sînteți mulțumiți cu nimic. Cînd futeți slabe, vă gîndiți la grase ca să terminați mai greu. Cînd futeți grase, vă gîndiți la slabe ca să terminați mai repede.”

Și pedeapsa lui Dumnezeu pentru această nerecunoștință a fost homosexualitatea.