Pareri (im)pertinente


Să fim serioși, oricum trăim mult prea puțin. La scară mare, universală, chiar nu prea contează că ajungi să mori în pat, sufocat de propriile-ți bășini, la 89 de ani, sau mierlești ”tragic”, înecat cu propria vomă, după majoratul colegei ăleia bune de care ești îndrăgostit și la care ai băut ca să-ți faci curaj să-i zici că, dacă vrea, poți să te duci să-i cumperi țigări, serios, nu te deranjează, chiar ți-ar face plăcere. Am pus tragic între ghilimele pentru că nici o moarte nu e tragică, de fapt. Să nu fim ipocriți, toți ne așteptăm să murim și puțini dintre noi avem planuri într-atît de mărețe încît să justifice o prelungire a chinului pînă la bătrînețe. Pentru Univers, distanța de la 18 la 89 de ani înseamnă cît înseamnă pentru noi diferența dintre 0,00000000001 și 0,000000000012 secunde. Exact! E mai puțin decît ”o clipită”. E ca și cînd n-ar exista.

Viața noastră e atît de scurtă, așadar, încît mi se pare ușor penibil să-ți fie frică de anumite boli care s-ar putea solda, printre multe alte efecte adverse, cu o moarte prematură. Și totuși, frica de cancer e explicabilă și nu poate fi vindecată decît într-un singur fel: făcînd cancer. Iată, o grijă mai puțin pe cap și una în plus pe pancreas.

Dar să ne gîndim cu toții cum ar fi să aflăm mîine că avem cancer în fază terminală. Este că v-ați simți mai liberi? Mai curajoși? Mai dezinhibați? Și, mai ales, mai buni? Iminența morții este mereu cu noi, dar într-o situație ca aceasta iminența devine deranjant de iminentă. Știi că iminența este prea aproape atunci cînd aceasta este cuantificată. ”Mai aveți trei luni”. Iată niște cuvinte pe care cu siguranță nu v-ați dori să le auziți venind din partea unui medic, mai ales cînd sînteți siguri că este exclus ca nevasta (sau voi, fetele) să fie însărcinată în luna a șasea. Că doar ați fi observat.

Și totuși, acele trei luni ar fi cele mai frumoase din viața voastră. Ba mai mult, șansele ca tu să faci ceva cu adevărat important pentru alții în timpul care ți-a mai rămas cresc direct proporțional cu gravitatea tumorii. Imaginați-vă, deci, cum ar fi ca toți oamenii de pe glob să fie siguri că mai au doar cîteva luni de trăit. Însuși faptul că toată lumea va fi afectată va face ideea mai ușor de suportat. La boală e ca la sărăcie: dacă sînt și cei din jurul tău la fel de năpăstuiți, e ok, nu te deranjează. În plus, ipohondria ar dispărea cu totul. Vom avea cancer, totuși, nu cred că va mai fi cazul să evităm geamurile deschise cînd sîntem transpirați sau să purtăm prezervative. Se va vorbi despre SIDA ca despre o răceală: ”băi, am o SIDA care m-a ținut la pat zilele astea, smîrc!”. Probabil vor exista și glume de genul: ”Băi, văd că tragi de nas, ai grijă pe unde calci, că-s în fustă și n-aș vrea să-mi dai și mie SIDA aia!”.

Revenind. Dacă toți oamenii s-ar îmbolnăvi de cancer terminal brusc, ne-am trezi cu o perioadă scurtă în care 7 miliarde de oameni ar deveni conștienți de propria efemeritate, una calculată la secundă. Primul instinct va fi să facă ceva pentru ei. Ceva pur egoist, o prostie pe care și-au dorit-o dintotdeauna, ca în căcatul ăla de Bucket List. E normal, putem înțelege, Dumnezeu se va preface că nu vede, să zicem că rezolvăm cu micile fantezii în prima lună. Apoi vor veni cele două gînduri mai importante care, în combinație, ne vor salva ca specie. Gîndul 2: trebuie să mor împăcat cu mine însumi și Gîndul 3: trebuie să las ceva în urma mea. Aceste două idei inevitabile vor transforma radical întreaga rasă umană în cîteva luni. În bine. Pe lîngă cum vom arăta noi în acele ultime clipe, Raiul sau lumea lui John Lennon din ”Imagine” vor fi niște Ferentariuri.

Și ce ne va costa, în fond? La nivel personal, niște zeci de ani pe care, chiar dacă i-am fi trăit, tot ni s-ar fi părut prea puțin la sfîrșit și nu am fi fost mulțumiți. La nivel macro, dispariția omenirii. Ei, și? Oricum statisticile spun că extincția oricărei specii e inevitabilă, pe termen lung. Important e că în acele ultime cîteva luni totul să fie perfect. Și, dacă se poate, să ștergem din toate dovezile pe care le lăsăm în urma noastră faptul că am fost o rasă exagerat de imperfectă.

PS – postul ăsta (dar mai ales concluzia lui) a fost atît de gay-ecologisto-hipiot încît mă aștept sincer să-l citească cineva integral la Radio Guerilla.

Pattie Boyd mă fascinează. E cea mai celebră pițipoancă din istorie. O iubesc de mult timp.

Pițipoanca, după toate accepțiunile, este o femeie proastă și cu un bun-gust îndoielnic. Nu există nici o dovadă că Pattie Boyd ar fi fost proastă sau de prost-gust. Dar eu știu asta.

Însă, la o femeie, frumusețea scuză tot. Să fim serioși, inteligentele urîte nu ne interesează cîtuși de puțin. Alea sînt bărbați. Putem să bem bere cu ele și să ne pișăm împreună din picioare. Dar atît. La femei, frumusețea bate inteligența oricînd. Știu ele ce știu cînd se supără mai tare cînd le faci urîte decît atunci cînd le faci proaste. Eu știu că Pattie Boyd este proastă și țărancă, dar era atît de frumoasă încît nu mi-ar fi păsat. I-aș fi dedicat multe posturi pe blog. Și multe alte chestii pe care le-aș fi făcut, dacă aș fi cunoscut-o și dacă am fi avut vîrste asemănătoare.

Pattie Boyd a fost căsătorită cu George Harrison și cu Eric Clapton. John Lennon și Mick Jagger au avut o pasiune pentru ea. Clapton și Harrison au fost cei mai buni prieteni, pînă să intervină pasiunea comună pentru Pattie. Fără remușcări, Clapton i-a suflat nevasta celui mai bun prieten. Și i-a scris și enșpe cîntece ca s-o convingă. Clapton și Harrison nu și-au mai vorbit niciodată.

Apropo, pentru Pattie s-au scris unele dintre cele mai frumoase cîntece de dragoste din istorie. Au fost multe, eu îmi amintesc de patru. Layla și Wonderful Tonight, de exemplu, cele mai celebre melodii ale lui Clapton. Dar preferatele mele sînt I Need You și (mai ales) Something. Ambele scrise de Harrison. Harrison a scris puține cîntece la Beatles. Nu chiar două, ca Ringo, dar în orice caz foarte puține. Ei, acestea două sînt mai bune decît (aproape) toate cîntecele lui Lennon și-ale lui McCartney. Uite și melodia, și fata:

Pattie Boyd arată ca o pițipoancă, cred că sînteți de acord cu mine aici. Nu e doar că-i proastă. E mai rău de-atît. Frumusețea ei nu are nimic misterios, nu ascunde nici o urmă de subtilitate, privirea ei nu e niciodată melancolică. Dar e atîîîît de frumoasă, cu toate astea. La prima vedere, explicația e pur matematică. Are ochi mari și frumoși, nas perfect, gură mică, buze cărnoase. Pare simplu. Cunosc personal cel puțin 10 femei care corespund descrierii. Unele (poate chiar toate) mai interesante și cu o mai mare propensiune către profunzime. Dar tot n-arată ca asta. Îmi pare rău, fetelor. Pattie Boyd e cea mai frumoasă femeie din lume.

Am lucrat pînă dimineață la prima pagină din Kamikaze (foarte bună, apropo, probabil la ora asta o găsiți pe site) și nu am chef energie de scris. Mai ales că voiam să scriu despre grase și știu (de data asta) că a epuizat Radu subiectul.

Un singur lucru voiam să remarc: grasele sînt o lecție oferită de providență bărbaților. Practic, o mustrare amară. Grasele sînt modul lui Dumnezeu de a ne spune: ”Băi, voi nu sînteți mulțumiți cu nimic. Cînd futeți slabe, vă gîndiți la grase ca să terminați mai greu. Cînd futeți grase, vă gîndiți la slabe ca să terminați mai repede.”

Și pedeapsa lui Dumnezeu pentru această nerecunoștință a fost homosexualitatea.

Sînt un tip destul de cult pentru vîrsta mea. În orice caz, binișor peste medie. Sigur, asta nu înseamnă nimic. Pentru că oamenii de vîrsta mea sînt, în general, foarte inculți. Un singur lucru ne mai salvează: comparația cu ăia de vîrste mai mici. Hahaha, dacă nu știți nici unul de-ăsta, ar trebui să-i vedeți! Those are some stupid mother fuckers!

Revenind la mine (că-s egocentric), nu am pretenția că sînt mai cult decît alții pentru că aș fi fost mai deștept sau c-aș fi avut vreo înclinație înspre mobilarea capului. Aiurea. Explicația e mult mai simplă și mai la îndemînă: internetul a apărut cînd eram eu prin clasa a zecea, poate chiar a unșpea. Sigur, el o fi fost inventat mai timpuriu, dar atunci a apărut la mine acasă. Și la început era cu dial up, deci nu se pune, că nu puteam sta non-stop. Plus că dura 10 minute să se deschidă o poză cu o filipineză mustăcioasă și supraponderală în costum de baie negru dintr-o bucată. Pînă într-a unșpea, deci, (la Motru) aveam doar fotbalu și niște cărți rămase de pe la tata prin bibliotecă. Cinematograful se desființase deja de ani buni, localuri pentru oameni normali nu se inventaseră, iar minele și prostituția nu mă atrăgeau. Deci jucam fotbal (uneori șah) și citeam. Și da, e adevărat că antrenamentul ajută și că repetiția e mama învățăturii. Acum joc fotbal foarte bine și citesc perfect. Ar trebui să mă vedeți citind, zău. Știu cuvinte, parcurg rînduri cu vederea periferică, ce mai, citesc spectaculos.

Am prieteni mai înstăriți care au avut internet dintr-a șaptea. Nasol de ei. Internetul tîmpește. Nu insist, că știți deja mecanismul. Voi înșivă sînteți niște tîmpiți care la ora asta stați pe internet. Cu cît internetul a intervenit mai devreme în viața noastră, cu atît șansele să fim niște dobitoci au crescut. Acum, că s-au inventat laptopurile, internetul fără fir și modemurile portabile, literatura poate foarte bine să se desființeze și la fel și presa scrisă. Pentru că avem ce face și cînd ne căcăm, și cînd mergem cu transportul în comun, și cînd stăm la țară, între căpițe.

Și nu-mi veniți cu povestea aia stupidă că poți să citești și să te culturalizezi dă pă internet. Nu, nu poți. Internetul nu e făcut pentru asta. În primul rînd pentru că se citește mai greu decît pe hîrtie, dar nu e ăsta motivul principal. Adevăratul motiv este că tentațiile sînt prea mari. Să fim sinceri cu noi înșine (noi, ăștia de vîrsta mea și mai bătrîni): dacă într-a opta am fi avut accesul de astăzi la internet, ce-am fi ales oare – să citim Mark Twain sau să ne uităm la filme porno cu negri și adolescente naive? Cam la asta se limitează informațiile pe care îți dorești să le asimilezi de pe internet: ce înseamnă ”dirty Sanchez”? Dai pe Google și începi să te documentezi serios, avid de cunoaștere.

Sînt într-o relație OK cu Dumnezeu. Nu cred că există, dar sînt sigur că, dacă cumva mă înșel și ar exista, nu s-ar supăra pe mine că n-am încredere în biografia lui cu coperte negre și groase. Ba chiar cred că, dacă există, Dumnezeu îi preferă pe atei credincioșilor (corect ar fi fost ”agnostici” în loc de ”atei” dar am niște clienți aici care nu ar fi înțeles diferența dintre termeni). În fond, se presupune că e un tip deștept. Ei, și voi v-ați uitat în ultima vreme la oamenii credincioși? Sînt siniștri. Se plimbă cu cărțile alea mici ale lor în buzunar, își fac cruce ca niște posedați cînd trec pe lîngă biserici și își înșiră cruciulițe pe parbrizul mașinii ca să fie protejați de accidente (accidente provocate taman de acele cruciulițe care reduc vizibilitatea, dar mă rog). Dacă există, lui Dumnezeu nu are cum să nu i se pară extrem de îngrijorător faptul că credința în el e invers proporțională cu inteligența subiecților. Și nimănui nu-i place să fie adulat de proști. Vă spun în calitatea  mea de Dumnezeu al acestui blog: nu e nimic mai jenant decît să te laude un prost și nimic mai plăcut decît să te înjure unul.

Dar am generalizat prea mult. Voiam să vorbesc despre masacrul din Norvegia. Nu știu dacă ați urmărit cazul. Vi-l rezum eu. Vineri seara, în Oslo a explodat o mașină capcană în fața clădirii unde șade la birou prim-ministrul (nu președintele, da!?) țării. Au fost niște răniți, dar nimic extrem de grav. Nici un mort, pare-mi-se. La scurt timp după, însă, pe o insulă din apropiere, membrii de la organizația de tineret a partidului din care face parte prim-ministrul Norvegiei (să zicem că un fel de TSD local) au fost masacrați de un tip îmbrăcat în polițist care îi chemase într-o sală (sanchi) ca să-i protejeze.

Prima reacție a presei occidentale (preluată, desigur, de posturile românești): a fost un act terorist. Corect, s-a confirmat. A doua reacție a presei occidentale (preluată, ați ghicit, de ai noștri): a fost un act terorist al unei grupări islamice. CNN-ul chiar a anunțat că Al Qaeda a revendicat atentatul. După cîteva ore, însă, stupoare: teroristul era fundamentalist creștin, norvegian din tată-n fiu. Hopaaa!

Presa occidentală a eschivat rapid și a schimbat unghiul de abordare. Nu se mai lua în discuție religia atacatorului (cum se întîmplase la început, cînd se presupunea c-ar fi musulman), ci mai degrabă implicațiile social-psihologice ale cazului.

Dar întrebarea a rămas pe buzele credincioșilor fără neuroni: ”Cum adică fundamentalist creștin? Avem și noi din ăștia?! Și de ce i-a omorît tot pe-ai noștri?”

Bieți prostovani! Normal că avem și noi din ăștia. Despre asta este vorba în tot acest căcat cu religia. Război. Să-i nimicim pe ceilalți, în numele lui Dumnezeu. Mă rog, noi în numele lui Dumnezeu, musulmanii în numele lui Allah. Niște oameni taie gîturile altor oameni, pornesc războaie care distrug vieți nevinovate în numele unor zeități invizibile. Zeități care, pînă acum, dacă pînă în prezent n-au catadicsit măcar să facă dovada clară a propriei existențe, nici vorbă să-și fi dat girul pentru măcelărirea oamenilor cu alte credințe.

Sau ce-o să-mi spuneți? Ca noi, creștinii, nu sîntem așa? Că noi propovăduim pacea și buna înțelegere, nu? Măi, vouă nu vi se pare că Inchiziția e un capitol din istorie puțin cam slab mediatizat de către presa creștină? Pun pariu că o mare parte dintre voi caută deja pe Wikipedia. Nu vă răpesc plăcerea, încerc să fiu foarte scurt: timp de aproape o mie de ani, Inchiziția (instrument al Bisericii Catolice) a omorît oameni care nu le împărtășeau convingerile religioase. Cum își dădeau seama că cineva nu le împărtășește convingerile religioase? Păi, de obicei, dacă gîndeai de unul singur și erai un tip mai deștept așea, erai suspect. Dacă îndrăzneai să vii cu teorii științifice revoluționare deja erai vinovat și ars pe rug. Galileo Galilei doesn’t like that.

Deci ce-a făcut creștinismul, în trecut? A ținut omenirea în negura ignoranței și a omorît atei și oameni de alte credințe. Mișto, nu? Dumnezeu și Sfîntul Duh like this. Sau ce, acum o să vă deziceți de Biserica Catolică? Păi, e frumos?

Deci haideți să fim înțelegători, dragi credincioși. Nu vă cer să fiți hipioți. Nu vă cer să vă deziceți de icoanele alea care vă ajută la examene și în viață. Vă cer să păstrați, în buna tradiție a inteligenței umane, o urmă de îndoială. Și ceva mai multă luciditate. Dar mai ales multă toleranță. Și musulmanii sînt tot ca voi. Niște idioți. Nu merită să moară doar din cauza asta. Nu credeți că ne-ar fi mult mai de folos să credem cu toții în principii, în loc să practicăm politeismul ăsta tîmpit?

Vă întreb foarte serios pe toți aceia care credeți că Dumnezeu există și că Allah există și el, dar e rău: cu ce ne-ar încurca dacă religia însăși nu ar exista? Și pe urmă vă spun și eu cum ne-ar putea ajuta.

PS – n-am răspuns la întrebarea ”de ce îi atacă creștinul fundamentalist pe creștinii noștri?”. Ei, îi atacă pentru că uneori religia intră într-o combinație letală cu politica. Băiatului i s-a părut că partidul din care făceau parte puștanii ăia este pro-islamist (doar pentru că încurajează globalizarea și multiculturalismul). Cum n-a avut musulmani la îndemînă, omul s-a mulțumit să măcelărească ceea ce el credea că sînt pro-musulmani, fie ei și conaționali. Și știți ce a zis? Că s-a rugat în tot timpul ăsta. Ghici la cine!

Este că nu vă așteptați să vă recomand filmulețul ăsta? Nobody expects the Spanish Inquisition.

UPDATE (ca de obicei, mai mulți pe stadionul lui Dinamo decît media lor de spectatori): http://youtu.be/UOZvGknDrK4

Nu-mi pasă de desființarea Craiovei lui Mititelu. Oricum, milioanele de suporteri ale Științei nu mai țineau de mult cu un club cu acel nume afiliat la LPF, FRF, ETC. Clubul respectiv a fost, în ultimii ani, un fel de pretext pentru manifestarea unui sentiment mai presus de regulamente, competiții și clasamente. Ocazional, oltenii se mințeau pe ei înșiși că respectiva societate (patronată, de-a lungul istoriei recente, de tot felul de haioși) e mai mult de-atît. Invariabil, sfîrșeau prin a suferi. În aceste condiții, desființarea Universității Craiova vine ca o ușurare. Iată, o grijă mai puțin. Acum suporterii se pot concentra pe adevărata lor pasiune.

Adevărata Știința nu poate muri din simplul motiv că ea este o stare de spirit împărtășită de foarte mulți oameni. E atît de simplu. Craiova este ca Bitălșii, ca Ford T, ca Stanley Kubrick, ca limba latină, ca filmele mute, etc. O piedică minora ca dispariția nu o poate împiedica să existe bine-mersi în continuare. Dumnezeu există pentru că miliarde de oameni cred asta, nu pentru că ar fi cu adevărat un bătrîn bărbos care-și odihnește curul pe un norișor din te-miri-ce suburbie a Universului.

Cu cîteva excepții în lume (!), suporterii altor echipe nu pot înțelege argumentația de mai sus. Îi cred că nu pricep, sincer. Nici eu nu înțeleg de ce nu am putut niciodată să cînt pînă la sfîrșit imnul Craiovei, în timpul meciurilor. Mereu, la o anumită porțiune de imn (mai devreme în cazurile în care îl cîntam cu tot stadionul, mai tîrziu dacă îl cîntam din fața televizorului), mi se punea un nod în gît. Dacă încercam să continui, totuși, îmi dădeau lacrimile. Imposibil de cîntat de la acel punct, credeți-mă. Am convingerea că nici un suporter al Stelei (sau numiți voi o altă echipă românească) nu a simțit asta vreodată. Bine, am fost nedrept cînd am luat Steaua drept exemplu, că ăia nici nu au imn. Revenind, asta înseamnă să ții cu o echipă de fotbal. Să plîngi cînd îi cînți imnul și nici măcar să nu înțelegi de ce ți se întîmplă asta. Așa ceva nu se poate dezafilia.

Încercați și voi, uite. Dacă puteți cînta pînă la sfîrșit și credeați pînă acum că țineți cu Craiova, alegeți-vă o altă echipă preferată începînd de azi. Vă va fi ușor, cel puțin veți avea scuza că Știința nu mai există:

Fericirea. Am febră. Îmi place să am febră. Fiorul ăla de la friguri e identic cu fiorul care te trece cînd ești fericit sau cînd te piși. Mă plimb în șort și tricou prin casă și las fiorii să mă treacă. Nu sînt fericit și nu mă piș, dar mă simt exact așa.

Sănătatea. Febra este bună. O iubesc de cînd am auzit că ea, săraca, încearcă să te ajute să lupți cu infecția.  Iar noi, nerecunoscători, o tot alungăm cu tot felul de pastile și leacuri băbești. Șosetele cu oțet omoară febra și pasiunea odată cu ea. Oțetul miroase urît, iar șosetele înmuiate în oțet sînt reci. Lăsați febra în pace, șacalilor!

Viagra. O altă chestie care vine odată cu febra este erecția. Nu mi-am tras-o cu (multe) studente la medicină, așa că nu știu exact care-i legătura între febră și libidoul masculin (sau dacă există vreuna). Cert este că, pe febră, ai fute ca un adolescent. Dacă ești adolescent și ai febră, atunci ai fute ca doi adolescenți. Mărindu-ți libidoul, febra te pune să alegi: șosete cu oțet sau sex? Nu pot exista în același timp. Sexul, după cum am stabilit deja în paragraful precedent, moare în prezența oțetului.

Marijuana. Febra îți provoacă deliruri minore și te face să gîndești scurt și dezinhibat. Nu te face mai deștept, dar te face mai încrezător în forțele proprii. Ai voie să spui orice, ai voie să scrii orice, e ok, lumea va înțelege. Doar ai febră. Nu-ți mai trebuie nici iarbă, nici LSD, nici alcool, nici țîțe goale. O mică răceală e de-ajuns.

Cînd lumea se va prinde cît de bună e febra, se vor face cozi la farmacii.
– Vreau și eu ceva pentru febră, vă rog, va spune Gheorghe Gheorghescu, sculer-matrițer.
– Sigur, vă dau aspirină, îi va răspunde Ioana Ionescu, farmacistă.
– Nu m-ați înțeles… Aș vrea să am febră, nu să scap de ea.
– Aaah, atunci aș putea să vă strănut în față de vreo trei ori…
– Sigur, cît mă costă?
– Trei înghețate.

Și atunci farmacista Ioana Ionescu îi va zîmbi sculer-matrițerului Gheorghe Gheorghescu și seara vor face sex între medicamente, în magazia farmaciei. Sex cu febră, sex fericit, sex cu delir. Poate că se vor căsători și vor face doi copii frumoși și nu chiar proști, deși puțin cam bolnăvicioși. Făcuți la febră, deh.

Febra ne face mai buni. Și nu uitați: unde nu intră febra pe ușă, intră doctorul pe geam. Închideți geamul!

« Pagina anterioarăPagina următoare »