Ponturi


Dacă n-ar exista piaristele și, mai ales, limba lor de lemn, oamenii ar fi mai generoși și mai puțin suspicioși, iar lumea ar fi un loc mai bun. De exemplu, evenimentul despre care o să vă spun mai jos este ok. Își propune să ajute niște copii bolnavi și niște animale fără stăpîn. Ca să-i convingă pe participanți să doneze, organizatorii au pregătit două concerte ale unor trupe de care eu n-am auzit, o expoziție de fotografie și niște haleală. Ah, și cică au  niște zîne (bănuiesc că bunăciuni, sper) și cîștigătorul unei licitații poate să ia cina cu una dintre ele și să spere că poate o fute în caz că nimerește una extrem de impresionată de bărbații cu suflet bun.

Intrarea costă 10 lei, iar evenimentul are loc duminică, 18 septembrie, ora 12, pe strada Mătăsari nr. 17.

Alea de mai sus sînt informațiile esențiale, asta trebuia transmis, era atît de simplu. În linkul evenimentului de mai jos veți mai găsi niște chestii în plus. Cum ar fi expresiile ”suflete tinere și dornice”, ”toate asezonate cu mirosul și gustul irezistibil” sau ”te așteptăm să faci minuni”. Eu nu sînt suflet tînăr și dornic, nu-mi place cuvîntul ”asezonat” și cu siguranță nu cred că donînd 10 sau 100 de lei aș face o minune. O minune, recunosc, ar fi ca la eveniment să participe mai mult de o persoană care citește acest text. Dacă puteți, treceți pe-acolo și contraziceți-mă. Și nu luați în seamă limba piaristelor. Copiii bolnavi de sida și cățeii fără adăpost nu au nici o vină. Plus că poate se întîmplă o minune-n plus și futeți o zînă.

Pagina de Facebook a evenimentului – AICI.

Sîntem în mileniul 3, băieți și fete. Sexul simplu, fără uitat la televizor după și ținut de mînă, nu mai înseamnă înșelat. Poate doar dacă îi face oral… Dar neah!

Acum un an și ceva mă hotăram că nu trebuie să mai am prietenă, ci să mă dedic unei existențe hedoniste în care plăcerea trupească să fie înfăptuită cu cît mai multe fete (eventual deodată) și de cît mai puține ori cu aceeași. A urmat un an greu, dar frumos. Înspre sfîrșitul lui, eram deja atît de scîrbit de sex încît nu-l mai săvîrșeam decît cu fete cu prieten. Altfel nu puteam. Dacă Jessica Alba ar fi venit la mine și mi s-ar fi oferit pe tavă aș fi întrebat-o: ”Ai prieten?”. Și ea, cu gleznele în dreptul urechilor mele: ”Nu, ia-mă.” Și pa. Nu mi s-ar mai fi sculat oricît ar fi mozolit-o biata Jessica. ”Nu te mai chinui, fată, îmi pare rău. Du-te și tu acasă și vino după ce te măriți.” Și-o pupam părintește pe frunte și-i ofeream, elegant, un bilet de RATB ca să se ducă acasă.

Fetele care-și înșală prietenii sînt niște eroine. Le iubesc și le admir sincer. O fac cu atîta eleganță, discreție și devotament (pentru înșelăciune, e drept) încît nu are cum să nu-ți crească inima (și nu numai) văzîndu-le. Apropo, cine crede că fetele care-și înșală prietenii sînt curve sînt niște ratați de la țară. Nu sînt nici măcar imorale. Sînt niște fete care știu că, atîta timp cît băieții o fac (nu toți și poate nu fix prietenii lor, dar în general o fac) și ele sînt îndreptățite să o facă. Sînt cea mai pură și mai concludentă expresie a emancipării femeilor. Și, mai ales, sînt pedeapsa supremă adusă misoginilor adevărați din toată lumea, ceea ce e minunat (vezi paragraful următor). În general, cine pretinde și crede în relații perfect monogame este un înapoiat. Și încă ăștia care oferă fidelitate în schimbul fidelității tot sînt ok. Dar sînt și ceilalți. Bărbații cretini care cred că doar ei au dreptul să calce-n străchini.

Deci să vorbim despre prietenii geloși care își înșală prietenele, dar le-ar omorî cu bătaia dacă ar auzi că și ele îi înșală. Ăștia merită împușcați în testicule. De două ori. Dar, cum să-i împușcăm n-avem voie, ne mulțumim să le aplicăm pedeapsa mai nasoală: ne futem cu prietenele lor și mai și rîdem de ei împreună cu ele. Da, fraiere. Dacă ești un misogin gelos și cretin care îi controlează iubitei mesajele și mailurile, atunci ea se fute cu cel puțin încă un băiat. Pentru că așa meriți. Cel mai tare regretăm faptul că ești atît de prost încît nu vei afla niciodată. Nu de alta, dar am fi vrut să-ți vedem fața.

În fine, sînt băieții normali pe care îi înșală prietenele. Nu sînt nici prea geloși, nici prea vicioși, nici prea reci, nici prea afemeiați, nici prea proști. Nimeni n-ar putea găsi motive să-i părăsească. Sînt OK.  Te uiți la ei și realizezi că seamănă cu tine cînd aveai prietenă. Cu diferența, desigur, că pe ei îi înșală. Le zîmbești compătimitor și te întrebi așa, pentru un moment: ”dar oare pe mine cum de nu m-a înșelat niciodată?”. Apoi îți mîngîi bărbia și cazi pe gînduri. Știi că tu ai înșelat-o, dar preferi să nici nu te gîndești la asta. A fost o greșeală, nu ți-a plăcut, ai regretat imediat după, deci nu se pune. Pe cînd ea nu a greșit niciodată, draga de ea. Oare ești tu un bărbat adevărat sau pur și simplu ai avut noroc de fata aia, atît de hotărîtă să-ți fie fidelă? Oricum, ești bun. Sîntem buni. Nouă nu ni s-a întîmplat niciodată. Bravo nouă.

Pe ultima pagină din Kamikazele de mîine puteți citi un manifest care povestește patru epoci importante ale echipei naționale. De fapt trei importante (echipa din anii ’30, echipa din anii ’70, echipa din anii ’90) plus asta de astăzi. Cel mai mișto este că vor scrie despre acele vremuri oameni care le-au trăit. Despre anii ’90 am scris eu, despre anii ’70 taică-miu și despre anii ’30 – surpriză. Aveți mai jos un fragment din textul lu daddy cool care nu a intrat în revistă din cauza lipsei de spațiu. Puteți citi continuarea dacă cumpărați Kamikaze de mîine, 7 septembrie.

”Am amintiri încă vii despre campionatul mondial de fotbal din 1970. Aveam 10 ani si jumătate şi a fost magia copilăriei mele. Locuiam cu părinţii şi fratele meu mai mare într-unul din cele 10-15 blocuri cu patru etaje care fuseseră terminate în orăşelul minier în care trăiesc şi azi şi care abia apăruse pe hartă. Ai mei, în ciuda rugăminţilor noastre, nu reuşiseră încă să cumpere un televizor din singurul salariu din casă, al lui tata. Cred că pe scara noastră cu 20 de apartamente erau încă doar trei sau patru televizoare în 1970. Acela a şi fost evenimentul hotărîtor care l-a determinat pe tata să mai facă încă o rată pe lîngă cele pe care le avea deja, şi să ne cumpere unul spre sfîrşitul anului. Văzusem preliminariile la singurul televizor de pe palier, cel al unui vecin mai înstărit, însă mi-amintesc că doar tata avea loc pe canapeaua din faţa lui, eu şi fratele meu stăteam pe covorul de iută, căci omul nu se obosea să aducă scaune pentru musafirii-copii, care şi aşa îl deranjau deja pentru pentru serialele vremii, policierul cu cafteală “Răzbunătorii” şi SF-ul care ne făcea (şi mai) visători “Planeta giganţilor”.

Aşa că pentru turneul final, din care urmau să se televizeze cite două meciuri în faza grupelor (al doilea la o oră foarte tîrzie), tata a aranjat cu un prieten să ne primească, un coleg de serviciu care locuia în blocul de vizavi. Un tip cumsecade, ungur, turnător de meserie (turnător pe bune, în metal). Îmi amintesc asta pentru că omul avea şi el doi băieţi de vîrsta noastră şi ne confecţionase tuturor nişte pistoale Colt din aluminiu cu care mimam la joacă duelurile din westernurile-spaghetti ale vremii, în care încercam să reproducem inclusiv coloana sonoră, fluierînd melodiile alea superbe ale lui Morricone, care ne dădeau fiori la cinema în timp ce Giuliano Gemma îşi dezmorţea degetele pregătindu-se să-l înfrunte pe ăla rău. (…)”

Mai încolo vorbește și despre fotbal. Serios!

Sînt un cocalar cumpătat. Mă prefac că n-aș fi. Pretind că sînt așa pentru că mă lupt cu cocalarii, în ideea că-i poți învinge doar cu propriile lor arme. Într-adevăr, să postezi pe internet un filmuleț în care tu conduci absolut normal, aproape legal, pe o muzică decentă (prima melodie e mai supărată, a doua e de-a dreptul ghei) și semnalizezi cînd schimbi banda de sens, poate părea un cocălărism real, dar subțire, mascat sub un snobism de tip radio Guerilla. Important e, însă, că în primele trei minute de film nu are loc nici un accident grav și se petrec doar trei încălcări flagrante ale codului rutier. Copiii noștri vor găsi acest film pe internet peste ceva ani (ăia mai conservatori, care încă vor folosi internetul) și vor spune ”Da, dom’le, părinții noștri care conduceau mașini cu roți care mergeau pe pămînt erau niște modele de bună creștere în trafic. Și ia uite prin ce peisaje frumoase mînau!”

Țăranii afoni de la Londra (apare și nasoala de Pink):

Nuntașii de profesie de la Motru, haioși peste măsură:

Eh?

Un text, un filmuleț sau un trucaj făcut de voi, un home-made cu paraplegici, orice. Și poate vă găsesc de muncă. Dacă aveți peste 25 de ani, nu vă mai obosiți. No Job for Old Men. Ba chiar mi-ar conveni cineva care n-a muncit niciodată. Un virgin.

Citatele sînt la modă mereu. Cînd eram eu mic și prost și fetele de vîrsta mea erau la fel de mici dar mult mai proaste (și totuși geniale pe lîngă astea de azi), se purta Oscar Wilde. Printr-a doișpea eram absolut convins că Oscar Wilde a spus deja toate chestiile spirituale, amuzante și profunde care erau de spus. Orice încercare de a cita pe altcineva era futilă și chiar futută. Și Oscar Wilde era chiar ok, la urma urmei. În fond, el a zis că englezii au multe în comun cu americanii, cu excepția limbii și că un bărbat poate fi fericit cu o femeie atîta timp cît nu o iubește. Deci da, mi le amintesc și acum.

Dar timpurile se schimbă, dragul meu poponar Watson, și în anii 2000 Oscar Wilde s-a dus exact cum i-ar fi plăcut să se ducă, dac-ar fi putut să-și aleagă: pe pulă. A fost înlocuit de filosofi numai buni de citat în oracolele gimanziale, de scriitori de doi lei care prestează la kilogram și de artiști închipuiți care scriu poezie fără nici o noimă despre care ei înșiși decretează că e genială. Dintre aceștia, cel mai tăvălit e Octavian Paler. Un moșuleț insipid și ușor antipatic pe care niște tîmpiți l-au transformat (nu mă-ntrebați de ce, deși aș avea ceva bănuieli) în Oscar Wilde-ul noii generații.

Cum exact la ora la care eu scriu aceste rînduri și mai ales la ora la care voi le citiți, zeci de mii de compatrioți pseudointelectuali scrutează Google-ul în căutare de textulețe profunde pe care să și le pună la statusuri, vă invit să luptăm împotriva imbecilizării oferindu-le o alternativă. O colecție a celor mai mișto chestii pe care le-a spus Paler, în premieră. Cu fiecare citare a uneia dintre aceste cugetări pe un cont de orice, un delfin din Marea Japoniei este salvat de la tranșare.

1. ”Dă-mi și mie sarea.” (Octavian Paler)
2. ”Îți place, curvo?” (Octavian Paler)
3. ”Știi cumva unde e telecomanda?” (Octavian Paler)
4. ”Oare or să se prindă vreodată că nu am nimic de spus?” (Octavian Paler)
5. ”Nota, vă rog!” (Octavian Paler)
6. ”La ce oră e meciul?” (Octavian Paler)
7. ”E bine că nu e rău” (Octavian Paler / Gheorghe Hagi)
8. ”Dar, domnule ofițer, nu știam că are 14 ani!” (Octavian Paler)
9. ”Căcat!” (Octavian Paler)
10. ”Cine mă citează ce-am zis, mă-sa-i curvă!” (Octavian Paler)

Pagina următoare »