Prostul Saptamanii


Începe să se afirme prin liceu. Poezia e cea mai bună formă de rezistență a mediocrului la condițiile vitrege ale adolescenței, vîrstă la care ești luat la mișto pentru absolut orice. Iar poetul are foarte multe slăbiciuni. E genul de persoană de care poți face mișto non-stop indiferent cît de lungă e petrecerea. Poți vorbi doar despre el chiar și la o nuntă de aia din basme, de 3 zile și 3 nopți. Poetul nu e nici deștept, nici tocilar, nici frumos, nici bun la sporturi, nici bogat, nici haios și, în general, nu are nici una dintre acele calități care te pot face un tip popular în liceu. De altfel, la începuturile lui, poetul nu e nici măcar poet. Nu. Poet devine pe parcurs, după ce trece prin niște transformări dureroase, pe care ulterior la va surprinde în opera sa de o sensibilitate aparte.

Prima fază a poetului este s-o ardă pe neînțelesul. Asta pentru că nu e deștept, dar nici prost. Știe că rămînînd la statutul de mediocru va fi doar un alt bou din cireadă. Trebuie să se facă urgent remarcat. Dar cînd decizi să fii neînțeles nu e tocmai clar pentru observatorii externi în ce categorie te afli. Neînțeleșii nu sar în ochi, nu au un semn caracteristic, o insignă, o tăietură. Riști să fii un neînțeles tot liceul și lumea să nu înțeleagă că asta erai. Să se uite după tine pe culoar și să se gîndească: ”Hm, cît de bine îl înțeleg pe tipul ăsta!”. Așa că, ca să-ți întărești postura de neînțeles, ai nevoie de niște mutații fizice.

Și atunci viitorul poet își lasă părul mare, ocazie cu care intră în prima fază: cea de rocker. Începe să se îmbrace în haine urîte, să poarte bocanci vara la 45 de grade și să umble în găști care ascultă rock de căcat, de obicei cu mesaje de dragoste ascunse printre urlete și borîturi (acestea devin semințele poeziei de mai tîrziu). Se declară mizantrop, rebel și anti-sistem în general, iar în particular turuie pe unde apucă despre cît urăște el manelele, hainele la modă și fetele frumoase dar proaste. Apropo, în decursul acestor ani, chiar dacă va fi lăudat de mai multe bunăciuni care vor să pretindă că l-au înțeles pe neînțeles, rockerul-poet nu poate spera să fută decît fete din propria gașcă: rockerițe urîte, un pic supraponderale și subepilate.

Prin clasa a doișpea, rockerul începe să se liniștească și, sigur pe cantitatea uriașă de artă pe care a absorbit-o în primii trei ani de liceu, crede că e de datoria lui să se transforme într-un boem. Să dea din cap prin baruri pe melodii de la Iris furate de la formații celebre e deja sub demnitatea lui. Așa că se apucă de scris poezii. Din păcate pentru el, poetul întîmpină o piedică destul de serioasă în această etapă, una care riscă să-i zădărnicească planurile: habar n-are să scrie poezii. Drept pentru care se apucă de strofe cu vers alb și fără nici un înțeles. Sau, ca să fim mai corecți, care pot însemna orice. Totul e să faci o proză proastă (sau cum știi tu s-o faci), apoi să pui fragmente din ea unele sub altele, să inversezi nițel topica și, dacă se poate, să dai ”Enter” în mijlocul frazei, ca să pară că ești extrem de adînc făcînd două versuri dintr-o propoziție. Uneori poți arunca adjective complet aiurea. Vor fi considerate epitete. Ca să înțelegeți tehnica, voi continua acest text folosind-o.

Dar drama poetului este
că odată terminată clasa a doișpea
nu intră la nici o facultate.
La nici una serioasă.

Sinuciderea nu e însă
o salvare pentru el.
Optimist de fel, poetul
privește lucrurile astfel:

”Ce bine că n-am luat la facultate
și că trăiesc în această dulce mizerie!
Asta e menirea mea ancestrală.
Pentru că eu, la urma urmei, sînt poet.”

Și știți ce-i cel mai nasol? Că există muuulți, foarte mulți cretini, care pun botul la poeziile poetului, mai devreme sau mai tîrziu. Unii chiar îl cred talentat. Sigur, nu suficient cît să-i ofere bani, dar suficient cît să-i aplaude scrierile și, eventual, să-i dea like-uri pe Facebook. Și așa se mai scurge o viață fericită de om: viața poetului, care moare în mizerie, făcînd spume de idealism la gură, cu convingerea că poemele lui chiar au însemnat ceva.

Am un telefon vechi, la care se aude foarte prost. Pot să mă înțeleg cu lumea doar în condiții de laborator. Am stupidphone. Nu mi-am dorit smartphone pînă acum și nici nu știu exact ce anume înseamnă și care-i diferența dintre un smartphone și un telefon obișnuit. Dacă m-ar întreba cineva, aș zice că touch screen-ul, dar am impresia că aș spune o mare tîmpenie, așa că sper să nu mă întrebe nimeni niciodată. Totuși, mărturisesc că asist cu fascinație la tot mai desele discuții dintre prietenii mei posesori de smartphone legate de telefoanele lor. Discuții din care nu înțeleg nimic.

– Coae, mă oftic că n-a apărut jailbreak-ul de la *nu-știu-ce*…
– Stai, frate, că eu mi-am luat aigo…
– Toyota? intervin eu timid.

Nu-mi răspund. Privesc doar în jos, înspre mine, din lumea lor smart și decid că nu merit să fiu acceptat printre ei. După cele trei secunde de priviri compătimitoare însoțite de o tăcere șfichiuitoare, se întorc la discuția despre springboard-uri, ziphone, DFU, geotagging și android. Nici ultima oară cînd am încercat să citesc Patapievici nu am mai auzit atîtea cuvinte pe care să nu le cunosc într-un text atît de condensat.

– Băi, serios acu, chiar nu vreți să vorbim despre fotbal sau femei?

De data asta nici nu se mai uită la mine.

Și atunci mă lovește. Smartphone-ul se numește așa pentru că simpla lui deținere te transformă într-un tip deștept. E la fel cu toate marile descoperiri, mereu se găsesc conservatori ca mine care să li se împotrivească la început și care mereu sînt obligați, în cele din urmă, să se ralieze la curent ca să nu fie ignorați de societate. Credeți că, atunci cînd a apărut internetul, nu s-au găsit blogări care rulau prin blogosferă înainte de această descoperire (Zoso, Ion Iliescu, Oscar Wilde, etc.) care să se fi declarat împotriva unei asemenea enormități? Ce le trebuia lor internet? Ei aveau bloguri și erau poponari (în privința lui Oscar Wilde nu sînt atît de sigur).

Deci ce-mi trebuie mie smartphone? Mie îmi trebuie smart people to talk to. Și, ce-i drept, un telefon cu difuzor intact la care să o fac.

Sînt mîndru de mine. Am un talent să fac oamenii să mă urască. Puteți și voi, e simplu. Trebuie doar să le atrageți deschis și abrupt atenția asupra lucrurilor penibile pe care le fac/spun sau care le plac. De cînd exist pe Facebook, am reușit să enervez destul de mulți oameni (să tot fie peste 30) suficient încît să-mi dea Unfriend și să refuze orice comunicare ulterioară cu mine. Încerc zilnic, dar nu-mi iese mereu. Unii au o toleranță ridicată la miștouri, mna. Ce să le fac? Ăsta cred eu că e rolul meu pe rețelele de socializare. Să fiu un propovăduitor al bunului-simț, al bunului-gust și-al decenței. Și dacă am ajuns eu să spun asta, vă dați seama cam la ce grad a ajuns penibilul despre care vorbim?

Spre exemplu, căscam gura pe pozele unei piariste cu țîțe mari (ca să înțelegeți și de ce căscam gura) pe care am cunoscut-o mai demult. La un moment dat dau peste un set de poze de la mare în care ea și prietenul ei își expuneau mîndri la cameră tatuajele făcute în aceeași zonă anatomică (încheietura mîinii sau glezna, nu mai știu care din punctele astea strategice fusese fericitul ales). Și cel mai grav nu era că își făcuseră tatuaj în același loc, dar părea să fie chiar același tatuaj. Scandalizat de această mostră de inteligență precară, cer lămuriri:

Andrei Mantog: v-ati facut tatuaje care se completeaza unul pe celalalt?
**** ****: nu
**** ****: doar sunt la fel
Andrei Mantog: v-ati facut tatuaje la fel?
**** ****: in oglinda:)
Andrei Mantog: si ce insesamna tatuajele alea?
**** ****: cheia fa
**** ****: si inseamna drgaostea noastra pt muzica

Ați auzit vreodată ceva mai tare? Evident, au urmat niște miștouri cărora nu le mai dau copy/paste și care mi-au atras unfriend-ul. Și acum spuneți că fata nu și-a căutat-o. Cînd ați auzit ultima oară de-un om atît de îndrăgostit de muzică încît să-și facă un tatuaj cu muzica? Demult, știu. Dar STAȚI! Cînd ați auzit ultima oară despre DOI oameni atît de îndrăgostiți de muzică încît să-și facă AMÎNDOI un tatuaj cu muzica? Uaaaaahahahaau!

E muzică, duzilor! Nu trebuie să mergi pînă la a te tatua ca să-ți exprimi atașamentul față de ea, serios. Ei nu îi pasă, pentru că ea e doar muzică. Cît despre noi, oamenii, v-am fi crezut că sînteți melomani dacă ne-ați fi comunicat simplu, pe profilul vostru de Facebook: ”Ne place muzica rău de tot”. OK, ăstora le place foarte mult muzica, am fi zis. Bravo lor! Bine că n-au tatuaje! Dar nu, voi o iubeați atît de tare pe curvă încît v-ați făcut un tatuaj cu ea. Măcar ați futut-o? De fapt, pun pariu că sînteți atît de fraieri încît muzica nu și-a făcut și ea, la schimb, un tatuaj cu voi. Este c-am nimerit-o? Hahahaaaa, suckeeeer!

Primul semn că e ceva în neregulă cu tine este atunci cînd proștii încep să spună despre tine că ai fi deștept*. Dar de unde știu ei? Cine le-a spus? Cum și-au dat seama? Și, presupunînd prin absurd că ar avea un instrument infailibil de măsurare a inteligenței, atunci față de cine li se pare lor că sîntem noi, deștepții, deștepți? Față de ei? Mersi!

Pe mine mă fac tot mai mulți cretini ”deștept”, în ultima vreme, așa că-s tot mai îngrijorat. Cel mai neplăcut este că o spun așa, ca pe un soi de consolare. De obicei într-un dialog cu un terț de genul:

X: Ce părere ai despre cutare?
PROSTUL: Meh…
X: Așa rău?
PROSTUL: Mno, e deștept, nimic de zis…

Adică, în traducere liberă: nu are bani, nu are mușchi, nu l-a dat pe Kiss TV, n-are mașină cu tobă modificată, nu se pricepe la înșelăciuni, tac-su nu e nimic, nu am auzit despre el/ea că ar avea o pulă imensă/că ar suge-o fenomenal, nici măcar nu e un bețiv renumit, dar… s-ar părea că îl duce capul. Deși nu ne-am prins încă la ce anume, din moment ce nu a bifat nici o chestie mișto de pe listă. Hm! E deștept, săracul…

Bă, știți ce? Nu mă mai faceți deștept, că mor! Mai ales cînd mă gîndesc că nu sînt. Și că voi nici atît.

* celor mai mulți oameni le place ca proștii să spună despre ei că sînt deștepți. Se simt liderii haitei, uneori chiar încep să aibă impresia că sînt deștepți la modul absolut, general, nu doar prin comparație. Amuzant este că oricine, oricît de prost, va găsi un grup de indivizi suficient de cretini cît să-l considere genial. Ei, oamenii care se simt bine cînd capacitățile intelectuale le sînt apreciate de oameni evident mai proști sînt, la rîndul lor, proști. Încă nu mi-am dat seama cum sînt ăia deștepți, ceea ce bănuiesc că e un semn bun. Sau o fi prost?

Acest domn jurnalist (nu știu exact unde) care pînă acum s-a remarcat doar nezicînd/nescriind nimic interesant, a reușit aseară, în premieră în cariera lui de succes, să facă mai mult de 10 oameni să-l asculte cu atenție. A declarat, fără nici o urmă de echivoc, că ”acum e mai rău decît pe vremea lui Ceaușescu”. Sigur, omul a venit și cu niște argumente extraordinar de pertinente, pe care i le-ar putea demonta orice copil născut după 89 care s-a uitat mai mult de cîteva ore la televizor, chit că n-a prins nici o zi de comunism. A zis, ca să fiu mai exact, că ”și Băsescu înfometează lumea și o ține în frig și în întuneric, ca și Ceaușescu, dar diferența este că acum oamenii nu mai primesc case și locuri de muncă”. Domnule Van Vîntu, eu n-am prins decît patru ani de comunism (ăia frumoși, ultimii), deci am fost prea mic ca să îndrăznesc acum să vă contrazic. Doar vă urez ca, începînd de mîine, toți membrii familiei dumneavoastră să trăiască exact ca în perioada aia de maximă siguranță și huzur. Și dumneavoastră, desigur, să activați tot în domeniul presei, care să fie și ea exact ca atunci.

PS – vă vine sau nu să credeți, pînă și Mugur Ciuvică, cel mai mare lătrău anti-pedelist din presă, a fost enervat de această luare de poziție și i-a dat peste nas, într-un acces surprinzător de sinceritate: ”Hai, dom’le, fii serios, ce naiba?”. Aș îndrăzni să completez acest îndemn, ca să fie ceva mai convingător: „Hai, domnule Var Vîrciu, fii serios, în pula mea de idiot!”. Mulțumesc pentru ocazia oferită, mantzii e cel mai tare.

Conduceam bine, ca de obicei, pe o arteră cu trei benzi pe sens a Bucureștiului. În fața mea, o femeie. Știu că nu sînt special. Știu că toți identificăm femeile la volan după modul în care conduc, fără să fie nevoie să le vedem fața în retrovizoare sau pe geam.

Ce-i drept, de data asta m-a ajutat numărul de înmatriculare. B 666 MNK. Un Ford Ka diabolic, cu bărcuță gonflabilă de copi pe lunetă. Întruchiparea Fiarei. Fiara cu 60 CP. Monika mergea ca fata pescarului. Sau mă rog, a cui fată era aia care mergea și pe cal, și în căruță, și călare, și pe jos. Mnk mergea și pe banda 1, și pe banda 2. Baleia ca urina vacii boului. Era imposibil de depășit. Într-un final, la a trei intersecție, și-a ales o bandă și s-a oprit la roșu. Am oprit lîngă ea și i-am făcut semn să deschidă geamul. Era o Monică cu ochelari, nemachiată, haine de la Miniprix, nas de cal, buze de bărbat. Nu aș băga mîna în foc că era însuși Anticristul, dar cu siguranță arăta ca dracu (atenție, această glumă se va repeta peste patru rînduri!) A urmat următorul dialog (mă rog, monolog) suprarealist:

– Nu vă supărați, sînteți satanistă?
– ?!
– Ah, ați ales numărul ăsta doar pentru că conduceți ca dracu?
– …

S-a făcut verde și satanista cu Ford Ka mi-a dat fum în nas, taman cînd mă pregăteam să-i aplic lovitura decisivă: ”Dacă mai schimbi banda în fața mea fără să semnalizezi te ia dracu!”. În orice caz, mi-a făcut o mie de draci.

PS – cine numără glumele cu draci (inclusiv alea proaste), primește o glumă bonus cu draci.

Încă îmi este prea lene să scriu, dar am un mesaj pentru Lucian Mîndruță, prezentatorul neshow-ului Nimic amuzant. Pardon, important.

MÎNDRUȚĂ, IA-ȚI ÎN PULA MEA O  ECHIPĂ MARE DE SCENARIȘTI CARE SĂ-ȚI SCRIE SKETCH-URILE ALEA DE CĂCAT! În comparație cu tine, Țociu și Palade chiar sînt pontoși iar Stephen Hawking are supermimică și mișcare scenică. La muncă, plicticosule!

Și un mesaj pentru oamenii din publicul de la Nimic amuzant: măcar prefaceți-vă și voi că vă amuză nesăratul ăla, că dă foarte prost să se audă doar ”hmmm”-uri și ”ha..ha…..ăăăă…”-uri după fiecare pseudoglumă.

Și un mesaj pentru producătorii de la Nimic amuzant: căutați rapid o orchestră, să-și dea oamenii din public și de la televizor seama cînd ar trebui să rîdă.

Pagina următoare »