Refelaţii


Am un telefon vechi, la care se aude foarte prost. Pot să mă înțeleg cu lumea doar în condiții de laborator. Am stupidphone. Nu mi-am dorit smartphone pînă acum și nici nu știu exact ce anume înseamnă și care-i diferența dintre un smartphone și un telefon obișnuit. Dacă m-ar întreba cineva, aș zice că touch screen-ul, dar am impresia că aș spune o mare tîmpenie, așa că sper să nu mă întrebe nimeni niciodată. Totuși, mărturisesc că asist cu fascinație la tot mai desele discuții dintre prietenii mei posesori de smartphone legate de telefoanele lor. Discuții din care nu înțeleg nimic.

– Coae, mă oftic că n-a apărut jailbreak-ul de la *nu-știu-ce*…
– Stai, frate, că eu mi-am luat aigo…
– Toyota? intervin eu timid.

Nu-mi răspund. Privesc doar în jos, înspre mine, din lumea lor smart și decid că nu merit să fiu acceptat printre ei. După cele trei secunde de priviri compătimitoare însoțite de o tăcere șfichiuitoare, se întorc la discuția despre springboard-uri, ziphone, DFU, geotagging și android. Nici ultima oară cînd am încercat să citesc Patapievici nu am mai auzit atîtea cuvinte pe care să nu le cunosc într-un text atît de condensat.

– Băi, serios acu, chiar nu vreți să vorbim despre fotbal sau femei?

De data asta nici nu se mai uită la mine.

Și atunci mă lovește. Smartphone-ul se numește așa pentru că simpla lui deținere te transformă într-un tip deștept. E la fel cu toate marile descoperiri, mereu se găsesc conservatori ca mine care să li se împotrivească la început și care mereu sînt obligați, în cele din urmă, să se ralieze la curent ca să nu fie ignorați de societate. Credeți că, atunci cînd a apărut internetul, nu s-au găsit blogări care rulau prin blogosferă înainte de această descoperire (Zoso, Ion Iliescu, Oscar Wilde, etc.) care să se fi declarat împotriva unei asemenea enormități? Ce le trebuia lor internet? Ei aveau bloguri și erau poponari (în privința lui Oscar Wilde nu sînt atît de sigur).

Deci ce-mi trebuie mie smartphone? Mie îmi trebuie smart people to talk to. Și, ce-i drept, un telefon cu difuzor intact la care să o fac.

Primul semn că e ceva în neregulă cu tine este atunci cînd proștii încep să spună despre tine că ai fi deștept*. Dar de unde știu ei? Cine le-a spus? Cum și-au dat seama? Și, presupunînd prin absurd că ar avea un instrument infailibil de măsurare a inteligenței, atunci față de cine li se pare lor că sîntem noi, deștepții, deștepți? Față de ei? Mersi!

Pe mine mă fac tot mai mulți cretini ”deștept”, în ultima vreme, așa că-s tot mai îngrijorat. Cel mai neplăcut este că o spun așa, ca pe un soi de consolare. De obicei într-un dialog cu un terț de genul:

X: Ce părere ai despre cutare?
PROSTUL: Meh…
X: Așa rău?
PROSTUL: Mno, e deștept, nimic de zis…

Adică, în traducere liberă: nu are bani, nu are mușchi, nu l-a dat pe Kiss TV, n-are mașină cu tobă modificată, nu se pricepe la înșelăciuni, tac-su nu e nimic, nu am auzit despre el/ea că ar avea o pulă imensă/că ar suge-o fenomenal, nici măcar nu e un bețiv renumit, dar… s-ar părea că îl duce capul. Deși nu ne-am prins încă la ce anume, din moment ce nu a bifat nici o chestie mișto de pe listă. Hm! E deștept, săracul…

Bă, știți ce? Nu mă mai faceți deștept, că mor! Mai ales cînd mă gîndesc că nu sînt. Și că voi nici atît.

* celor mai mulți oameni le place ca proștii să spună despre ei că sînt deștepți. Se simt liderii haitei, uneori chiar încep să aibă impresia că sînt deștepți la modul absolut, general, nu doar prin comparație. Amuzant este că oricine, oricît de prost, va găsi un grup de indivizi suficient de cretini cît să-l considere genial. Ei, oamenii care se simt bine cînd capacitățile intelectuale le sînt apreciate de oameni evident mai proști sînt, la rîndul lor, proști. Încă nu mi-am dat seama cum sînt ăia deștepți, ceea ce bănuiesc că e un semn bun. Sau o fi prost?

Sînt cel mai de temut monstru din istorie. Nimeni n-a scăpat vreodată de el. Mai devreme sau mai tîrziu, te va devora. Vei goli raftul nonstopului. Vei fi într-atît de dipserat încît vei lua Viva cu gust de pui și formă de peștișori. Fuck it, chipsurile alea sînt sinistre. Mănînci peștișori de aur cu aripioare crocante. E sinistru. Dar mănînci și plîngi, mănînci.

PS – acum m-am prins că chipsurile alea ar putea avea formă de cotoi

PS 2 – acum m-am prins că voi nu folosiți cuvîntul ”cotoi” ca să denumiți același obiect ca noi, oltenii.

PS 3 – copoi rimează cu cotoi

Am lucrat pînă dimineață la prima pagină din Kamikaze (foarte bună, apropo, probabil la ora asta o găsiți pe site) și nu am chef energie de scris. Mai ales că voiam să scriu despre grase și știu (de data asta) că a epuizat Radu subiectul.

Un singur lucru voiam să remarc: grasele sînt o lecție oferită de providență bărbaților. Practic, o mustrare amară. Grasele sînt modul lui Dumnezeu de a ne spune: ”Băi, voi nu sînteți mulțumiți cu nimic. Cînd futeți slabe, vă gîndiți la grase ca să terminați mai greu. Cînd futeți grase, vă gîndiți la slabe ca să terminați mai repede.”

Și pedeapsa lui Dumnezeu pentru această nerecunoștință a fost homosexualitatea.

Fericirea. Am febră. Îmi place să am febră. Fiorul ăla de la friguri e identic cu fiorul care te trece cînd ești fericit sau cînd te piși. Mă plimb în șort și tricou prin casă și las fiorii să mă treacă. Nu sînt fericit și nu mă piș, dar mă simt exact așa.

Sănătatea. Febra este bună. O iubesc de cînd am auzit că ea, săraca, încearcă să te ajute să lupți cu infecția.  Iar noi, nerecunoscători, o tot alungăm cu tot felul de pastile și leacuri băbești. Șosetele cu oțet omoară febra și pasiunea odată cu ea. Oțetul miroase urît, iar șosetele înmuiate în oțet sînt reci. Lăsați febra în pace, șacalilor!

Viagra. O altă chestie care vine odată cu febra este erecția. Nu mi-am tras-o cu (multe) studente la medicină, așa că nu știu exact care-i legătura între febră și libidoul masculin (sau dacă există vreuna). Cert este că, pe febră, ai fute ca un adolescent. Dacă ești adolescent și ai febră, atunci ai fute ca doi adolescenți. Mărindu-ți libidoul, febra te pune să alegi: șosete cu oțet sau sex? Nu pot exista în același timp. Sexul, după cum am stabilit deja în paragraful precedent, moare în prezența oțetului.

Marijuana. Febra îți provoacă deliruri minore și te face să gîndești scurt și dezinhibat. Nu te face mai deștept, dar te face mai încrezător în forțele proprii. Ai voie să spui orice, ai voie să scrii orice, e ok, lumea va înțelege. Doar ai febră. Nu-ți mai trebuie nici iarbă, nici LSD, nici alcool, nici țîțe goale. O mică răceală e de-ajuns.

Cînd lumea se va prinde cît de bună e febra, se vor face cozi la farmacii.
– Vreau și eu ceva pentru febră, vă rog, va spune Gheorghe Gheorghescu, sculer-matrițer.
– Sigur, vă dau aspirină, îi va răspunde Ioana Ionescu, farmacistă.
– Nu m-ați înțeles… Aș vrea să am febră, nu să scap de ea.
– Aaah, atunci aș putea să vă strănut în față de vreo trei ori…
– Sigur, cît mă costă?
– Trei înghețate.

Și atunci farmacista Ioana Ionescu îi va zîmbi sculer-matrițerului Gheorghe Gheorghescu și seara vor face sex între medicamente, în magazia farmaciei. Sex cu febră, sex fericit, sex cu delir. Poate că se vor căsători și vor face doi copii frumoși și nu chiar proști, deși puțin cam bolnăvicioși. Făcuți la febră, deh.

Febra ne face mai buni. Și nu uitați: unde nu intră febra pe ușă, intră doctorul pe geam. Închideți geamul!

Am două mari defecte.
1. Sînt sincer cu oamenii.
2. Am o singură mare prejudecată legată de oameni: îi cred proști by default. Nu cred că țiganii sînt hoți, nu cred că poponarii sînt efeminați, nu cred că femeile sînt curve și nu cred că evreii trebuie omorîți. Dar cred că oamenii sînt, în marea lor majoritate, proști.

Am o mare calitate:
1. Nu am prejudecăți legate de proști. Chiar dacă cred că majoritatea oamenilor sînt proști, asta nu mă deranjează cîtuși de puțin. Pot să socializez cu ei, pot să mă simt bine alături de ei, pot să mi-i fac chiar prieteni, la o adică. Fără resentimente, fără (mari) aere de superioritate, fără să aduc în discuție noțiuni complexe sau scriitori ruși.

Aceste două defecte și-o calitate au dus la această discuție, cu o tipă cu care n-am avut niciodată prea multe tangențe:

Andrei (6/9/2011 3:45:41 AM): oau
Andrei (6/9/2011 3:45:44 AM): nu esti chiar atat de proasta
*** (6/9/2011 3:45:56 AM): what?
Andrei (6/9/2011 3:46:08 AM): serios, sunt impresionat
*** (6/9/2011 3:46:09 AM): asta era impresia ta??? ca sunt cam proasta?
Andrei (6/9/2011 3:46:13 AM): da, asta era, imi pare rau
*** (6/9/2011 3:47:16 AM): mda… cred ca e destul de tarziu…
*** (6/9/2011 3:47:24 AM): si nu gandim prea limpede…
*** (6/9/2011 3:47:30 AM): unii dintre noi
Andrei (6/9/2011 3:48:02 AM): te inseli, am mintea ca cristalul. Oricum, inca nu m-ai convins ca esti desteapta, am spus doar ca nu esti chiar atat de proasta.
*** (6/9/2011 3:49:23 AM): nu mi s-a intamplat niciodata sa imi spuna cineva asa ceva intr-un mod atat de direct
*** (6/9/2011 3:50:27 AM): ma surprinzi…
Andrei (6/9/2011 3:50:58 AM): uite ce e, eu sunt foarte superifcial cand vine vorba de simpatii, deci nu-ti face probleme
Andrei (6/9/2011 3:51:08 AM): de tine imi place foarte tare pentru ca razi frumos si ai tate mari
Andrei (6/9/2011 3:51:18 AM): nu indraznesc macar sa visez c-ai fi desteapta, nici nu-mi pasa, n-am nimic impotriva prostilor, chiar imi plac.

Chiar îmi place de fata asta. Ce dacă io-s deștept și ea proastă? Ce, eu nu sînt tot om? Proștii au prea multe prejudecăți. Ei cred că simplul fapt că sînt proști îi face pe deștepți să fie reticenți în a relaționa cu ei. Fals! Această discriminare a deștepților de către proști mă înfioară. Adică ce pula mea… credeți că gata, dacă sînteți proști înseamnă că sînteți buricul pămîntului? Sînt deștept și sînt mîndru de asta, sugeți-o! Nu toată lumea n-a citit o carte, unii au mai și muncit, bă!

OK, mă enervează puștoaicele. Într-un anumit grad. Nu mă enervează pînă la punctul de-a nu-mi dori să le-o trag. O, nu. Dimpotrivă. Mă enervează pentru că încep să nu mai știu cum să le-o trag. La dracu’, am îmbătrînit. Căcat! Mie mi s-a părut că țin pasul! Ce pula mea?! Cînd s-au întîmplat toate lucrurile astea de care n-am habar? Eu ce făceam?

La 19 de ani era atît de simplu s-o impresionezi pe una de 14… ”Hei, pisi… Știi… Am permis de conducere!”… Pauză lungă… Îi lua ceva timp să asimileze informația. Urechile super-minorei nu erau pregătite pentru o asemena demonstrație de forță. Șmecheria se întrupa în fața ei ca robotul rău din Terminator 2. Dura cîteva secunde pînă ca șmecheria să se adune din toate colțurile încăperii și să ia forma corpului tău. Șmecheria erai tu. Într-un tîrziu, răspundea: ”Seriooooos?! AI ȘI MAȘINĂ?!”. Pauză scurtă. Trebuia să fie scurtă, altfel riscai ca șmecheria să se împrăștie la loc prin cameră. „Nu, nu am, dar anul trecut am votat!”. BAM! Nemernica era ca și pupată!

Nici la 23 de ani nu era așa greu. Veneai de la facultate în micul tău oraș, stăteai la suc cu una care era încă la liceu și, după două expresii absolut fumate în București dar uimitor de originale în acel habitat, îi aruncai așa, în doi peri: ”Mda… Și ți-am povestit ce nașpa a fost ultima oară cînd am fost cu gașca în Bulgaria la schi?”. TU ȘTII, IPOCRITULE! Tu știi că schiatul în Bulgaria e un căcat și că l-ai da oricînd pe o labă tradițional-cîmpenească prestată de domnișoara respectivă în toaleta barului. Dar ea nu știe. Ei îi cade capul în palme și coatele pe masă și începe să se uite la tine de jos în sus și să clipească mai des. La dracu, ea n-are voie să meargă nici pînă la Videle cu dirigintele, iar tu te poți duce în altă țară oricînd. Iu are dă men!

Dar la 26 treaba e mai complicată. Orice tip de 26 de ani are la un moment dat o conversație de acest gen (halucinogenele diferă cu epoca, dar esența e aceeași) cu o tipă de-a doișpea:

– Și zi, vii pe la mine să fumăm niște iarbă? îi spui sigur pe tine, jamesdeanic, zîmbind șăgalnic și făcînd un semn scurt din cap către zona unde-ar trebui să fie apartamentul tău mizer luat în chirie.

Dar ea pufnește în rîs. Ți se pare cumva? Nu, nu, chiar rîde, altfel nu există o explicație rațională pentru faptul că stă cu o mînă la gură și cealaltă la burtă, iar țîțele îi freamătă ritmic, în timp ce din gîtlej îi iese o suită de hăhăhieli. Ce căcat de reacție e asta?! Nu erai pregătit pentru așa ceva. La dracu, trebuie să regîndești totul. Colțurile gurii îți coboară brusc și simți cum ochelarii de soare tip Rambo ți se transformă în ochelari de vedere și cum coaiele încep să-ți atîrne flasce înspre genunchi. Pînă să apuci să recapeți controlul asupra situației, însă, tipa reușește să-și stăpînească rîsul și îți spune, încă chicotind, făcînd tot posibilul să nu te facă să te simți mai prost decît te simți deja:

– Iarbă? Ce drăguuuț, ești de modă veche! Nu știu ce să zic, n-am mai fumat de mult… Dar uite, dacă vrei te chem odată cînd ies cu colegii să băgăm coca și metadonă în spate la Kultur.

Acum deja speri ca ochelarii de soare să-ți ascundă groaza din priviri. De coca ai auzit prin filme iar metadona nici măcar nu știi sigur dacă-i un drog sau o cîntăreață. Ai vrea să schimbi subiectul cu o glumă proastă în care să-ți admiți ignoranța: ”Nu știu, mie nu prea-mi place cum cîntă Metadona, o prefer pe Britney!…”. Dar ea se uită la tine cu speranță. Crede că ai trecut de etapa aia și-acum ai revenit la iarbă ca un bătrîn lup de mare care după ce-a fost pirat 30 de ani se întoarce în Cișmigiu să se dea cu bărcuța. Atunci știi că trebuie să renunți, dar e datoria ta de bărbat să-ți asiguri o retragere în care să mimezi demnitatea. Să lași impresia că măcar ai încercat să pari cool. Oftezi, îndeși privirea în pămînt și-i zici pe ton neconvingător:

– Da, sigur, poate mergem odată.

Dar nu o să mergeți niciodată și ea știe asta, iar tu îți dai seama că știe după modul afectuos și complet nonsexual cu care îți pune o mînă pe umăr.

Am auzit pentru prima dată de Dr Pepper în Forrest Gump. Cum am văzut de multe ori Forrest Gump, am petrecut ceva timp căscînd fascinat gura la sticloanțele alea grase și scurte despre care nu știam cu siguranță dacă chiar există în realitate sau sînt doar o invenție a scenariștilor. Vă dați seama ce mare șmecherie mi s-a părut cînd, după ani de zile, l-am găsit prin PECO-uri!? Am început să beau dintr-un snobism absolut explicabil și pe care-l recunosc. Dar abia azi mi-am dat seama că nu e doar asta.

Aparent, Dr Pepper are un gust de căcat. Un fel de aromă de căcat combinată cu aromă de cireșe. Păi și-atunci? Ei… Conduceam eu ieri pe dealurile dintre Slatina și Pitești, cu a patra la o sută la oră, supraturat, ascultînd motorul rompăind și sorbind cu nesaț dintr-o cutie de Dr Pepper. Și, într-o curbă la dreapta, mi-am dat seama: Dr Pepper îmi aduce aminte de copilărie!

Nu am citit vreun studiu, dar cred că-i unanim acceptat faptul că mirosul și gustul sînt simțurile cu cea mai bună memorie și care, în consecință, îți provoacă cele mai intense deja-vu-uri (mă rog, vorba vine) și nostalgii. Ei, în timp ce beam băutura aia acidulată cu gust de căcat și cireșe, m-am trezit că Polo-ul mi se transformă într-o mașină a timpului și mă duce fix în fața unei cașcarabete albe, din PVC, care străjuia, pe vremuri, intrarea în Piața Nouă (mai avem una, p-aia Veche) din Motru. Îi zicea La Pițu.

Nu știu în ce an m-a transportat. Să fi fost 1995… maxim 1997. N-am văzut fețe. Doar două mîini spălînd un pahar mare, din sticlă groasă și ieftină, sub un jet de apă. Fără detergent și alte finețuri. Două degete dibace plimbîndu-se apăsat pe fața interioară a recipientului. Apoi paharul poposește sub un dozator cu patru robinete. Una dintre manetele magice este acționată și băutura de-un roșu străveziu curge, cu spumă precoce, în pahar. Moneda de 500 de lei se rostogoloește în mîinile asexuate, iar paharul îmi este pus în față, pe tejghea. Mă trezesc ridicîndu-mă pe vîrfuri ca să-l pot lua în siguranță. Și beau, și beau, beau de parc-ar fi fost ultima sorbitură din viața mea, lăsîndu-mi capul pe spate pînă cînd greutatea ghiozdanului mă trage în jos și, dezechilibrat, risc să irosesc pe uniformă ambrozia. E suc de cireșe de la dozator Tec, probabil cel mai prost și mai chimic suc făcut vreodată. ȘI ARE EXACT ACELAȘI GUST CU DR PEPPER, doar că este de 80 de ori mai ieftin. Halal evoluție!

Aștept cu nerăbdare guma Orbit cu gust de pepene galben stricat care să se fărîmițeze în gură, ca Turbo, și M&M-urile tari și cu gust sintetic, de vopsea, ca Bonibon.

M-am plictisit. Duc o viață prea banală și am impresia că la un moment dat o să împlinesc 30 de ani, ceea ce mi se pare dramatic. Oamenii peste 30 de ani sunt bătrîni. Nu e doar o părere de om tînăr, o să cred la fel și cînd voi fi împlinit 31. Viața mea nu e doar banală, ci și nepermis de ușoară. Ultima oară cînd am fost stresat a fost la bacalaureat. Și atunci doar vag stresat. E îngrijorător, o să mor de bătrînețe și n-o să-mi dau seama ce mi s-a întîmplat. În primul rînd, trebuie neapărat să fac ceva ca să fiu dat afară de la toate joburile. Dacă eram acum la Cațavencu ar fi fost, iată, mai ușor, din moment ce au dat faliment. În rest, sper să fie adevărată previziunea cu presa care se va duce pulii. La cît de tare îmi plac jurnaliștii, m-aș bucura sincer. Cît despre mine… Din păcate, eu nu mă prea pricep la altceva (și nici la presă nu mă pricep, de fapt), iar cum de fotbal e tîrziu să mă reapuc, va trebui să mă apuc de muncă. Sigur că nu voi fi tîmpit să muncesc în România.

Duc o viață banală și desfășurată într-un areal doar puțin mai larg decît cel al zimbrilor de la Hațeg. Acum, de exemplu, sînt la Galați și mi se pare că sînt foarte departe. Dar am vorbit cu băieți care au lucrat prin Creta, Dubai sau Siberia și mi s-a făcut rușine cu mine însumi. Cel mai excentric job al meu a fost acela de șef la o firmă unde nu mergeam deloc la serviciu. Da, în București. Nu am lucrat niciodată altundeva. Nu m-am trezit niciodată dimineața ca să merg la job. Pînă la 30 de ani îmi propun însă să le fac pe toate. Mereu cînd merg la spălătoria auto îmi doresc să fiu spălător. Știu, salariul e de căcat și te umilesc țăranii cu BMW-uri. Dar eu aș fi spălător de mașini și m-aș simți bine cu mine însumi. Mai vreau să fiu: casier, îngrijitor la zoo, chelner, vînzător, taximetrist, barcagiu, parcagiu, toate meseriile terminate în -giu și liftier. Și toate neapărat în altă țară, de preferat cît mai îndepărtată. Aștept oferte.

Nu sînt bun la socializare. Charlie, cățelul meu, intră mult mai ușor în vorbă cu cîinii decît intru eu (sau decît aș vrea să intru) cu oamenii. Cînd vede un cîine mai aproape de 100 de metri, face mereu la fel: dă intens din coadă cu tot corpul, scheaună prelung, după care se repede spre el cu salturi hilare, mai mult înalte decît lungi, cu scop jucativ. Nu mai zic că mi-a depășit toate recordurile și bagă cățelelor nasul la labii în primele două minute.

Problema, după cum vă spuneam, nu e Charlie, ci eu. Pasiunea cîinelui meu pentru interacțiune mă obligă și pe mine la dialogat cu cetățenii, în cazurile în care potăile cu care se joacă sînt însoțite de stăpîni. Invariabil, are loc următorul schimb de replici:

Stăpîn 1: Bună ziua… (nu-l privește pe celălalt în ochi, se uită la cățelul acestuia zîmbind încîntat, oricît de urîtă ar fi javra) Ce e, băiat?
Stăpîn 2: Da, băiat. (sau ”Nu, fetiță”, mă rog). Al dumneavoastră?
Stăpîn 1: Tot băiat…

La fel de invariabil, fiecare dintre cei doi împărtășește celuilalt cîte o curiozitate (sau o preferință) a propriului cățel, pentru ca ăla să se mire. Totul se petrece de obicei într-o atmosferă ușor apăsătoare. E clar că acei doi oameni nu ar fi vorbit niciodată unul cu celălalt dacă s-ar fi întîlnit întîmplător pe stradă, fără să fie însoțiți de cîini. Apropierea forțată îi jenează pe amîndoi și se materializează în dialoguri penibile. De aceea eu propun ca și stăpînii cîinilor să-și miroasă genitalele atunci cînd se întîlnesc, ca gest suprem de politețe și de comuniune cu animalul. E drept că, uneori, genitalele stăpînilor de cîini miros și fără să te apropii.

PS – există o legendă urbană conform căreia ai putea agăța cu cățelul. Credeți-mă pe cuvînt, eu am cel mai simpatic cățel și n-am decît o jumătate de agățare la activ. Adică mi-a dat numărul de telefon dar, din păcate, îmi citea blogul. Caz închis.

Pagina următoare »