Refelaţii


Am auzit pentru prima dată de Dr Pepper în Forrest Gump. Cum am văzut de multe ori Forrest Gump, am petrecut ceva timp căscînd fascinat gura la sticloanțele alea grase și scurte despre care nu știam cu siguranță dacă chiar există în realitate sau sînt doar o invenție a scenariștilor. Vă dați seama ce mare șmecherie mi s-a părut cînd, după ani de zile, l-am găsit prin PECO-uri!? Am început să beau dintr-un snobism absolut explicabil și pe care-l recunosc. Dar abia azi mi-am dat seama că nu e doar asta.

Aparent, Dr Pepper are un gust de căcat. Un fel de aromă de căcat combinată cu aromă de cireșe. Păi și-atunci? Ei… Conduceam eu ieri pe dealurile dintre Slatina și Pitești, cu a patra la o sută la oră, supraturat, ascultînd motorul rompăind și sorbind cu nesaț dintr-o cutie de Dr Pepper. Și, într-o curbă la dreapta, mi-am dat seama: Dr Pepper îmi aduce aminte de copilărie!

Nu am citit vreun studiu, dar cred că-i unanim acceptat faptul că mirosul și gustul sînt simțurile cu cea mai bună memorie și care, în consecință, îți provoacă cele mai intense deja-vu-uri (mă rog, vorba vine) și nostalgii. Ei, în timp ce beam băutura aia acidulată cu gust de căcat și cireșe, m-am trezit că Polo-ul mi se transformă într-o mașină a timpului și mă duce fix în fața unei cașcarabete albe, din PVC, care străjuia, pe vremuri, intrarea în Piața Nouă (mai avem una, p-aia Veche) din Motru. Îi zicea La Pițu.

Nu știu în ce an m-a transportat. Să fi fost 1995… maxim 1997. N-am văzut fețe. Doar două mîini spălînd un pahar mare, din sticlă groasă și ieftină, sub un jet de apă. Fără detergent și alte finețuri. Două degete dibace plimbîndu-se apăsat pe fața interioară a recipientului. Apoi paharul poposește sub un dozator cu patru robinete. Una dintre manetele magice este acționată și băutura de-un roșu străveziu curge, cu spumă precoce, în pahar. Moneda de 500 de lei se rostogoloește în mîinile asexuate, iar paharul îmi este pus în față, pe tejghea. Mă trezesc ridicîndu-mă pe vîrfuri ca să-l pot lua în siguranță. Și beau, și beau, beau de parc-ar fi fost ultima sorbitură din viața mea, lăsîndu-mi capul pe spate pînă cînd greutatea ghiozdanului mă trage în jos și, dezechilibrat, risc să irosesc pe uniformă ambrozia. E suc de cireșe de la dozator Tec, probabil cel mai prost și mai chimic suc făcut vreodată. ȘI ARE EXACT ACELAȘI GUST CU DR PEPPER, doar că este de 80 de ori mai ieftin. Halal evoluție!

Aștept cu nerăbdare guma Orbit cu gust de pepene galben stricat care să se fărîmițeze în gură, ca Turbo, și M&M-urile tari și cu gust sintetic, de vopsea, ca Bonibon.

M-am plictisit. Duc o viață prea banală și am impresia că la un moment dat o să împlinesc 30 de ani, ceea ce mi se pare dramatic. Oamenii peste 30 de ani sunt bătrîni. Nu e doar o părere de om tînăr, o să cred la fel și cînd voi fi împlinit 31. Viața mea nu e doar banală, ci și nepermis de ușoară. Ultima oară cînd am fost stresat a fost la bacalaureat. Și atunci doar vag stresat. E îngrijorător, o să mor de bătrînețe și n-o să-mi dau seama ce mi s-a întîmplat. În primul rînd, trebuie neapărat să fac ceva ca să fiu dat afară de la toate joburile. Dacă eram acum la Cațavencu ar fi fost, iată, mai ușor, din moment ce au dat faliment. În rest, sper să fie adevărată previziunea cu presa care se va duce pulii. La cît de tare îmi plac jurnaliștii, m-aș bucura sincer. Cît despre mine… Din păcate, eu nu mă prea pricep la altceva (și nici la presă nu mă pricep, de fapt), iar cum de fotbal e tîrziu să mă reapuc, va trebui să mă apuc de muncă. Sigur că nu voi fi tîmpit să muncesc în România.

Duc o viață banală și desfășurată într-un areal doar puțin mai larg decît cel al zimbrilor de la Hațeg. Acum, de exemplu, sînt la Galați și mi se pare că sînt foarte departe. Dar am vorbit cu băieți care au lucrat prin Creta, Dubai sau Siberia și mi s-a făcut rușine cu mine însumi. Cel mai excentric job al meu a fost acela de șef la o firmă unde nu mergeam deloc la serviciu. Da, în București. Nu am lucrat niciodată altundeva. Nu m-am trezit niciodată dimineața ca să merg la job. Pînă la 30 de ani îmi propun însă să le fac pe toate. Mereu cînd merg la spălătoria auto îmi doresc să fiu spălător. Știu, salariul e de căcat și te umilesc țăranii cu BMW-uri. Dar eu aș fi spălător de mașini și m-aș simți bine cu mine însumi. Mai vreau să fiu: casier, îngrijitor la zoo, chelner, vînzător, taximetrist, barcagiu, parcagiu, toate meseriile terminate în -giu și liftier. Și toate neapărat în altă țară, de preferat cît mai îndepărtată. Aștept oferte.

Nu sînt bun la socializare. Charlie, cățelul meu, intră mult mai ușor în vorbă cu cîinii decît intru eu (sau decît aș vrea să intru) cu oamenii. Cînd vede un cîine mai aproape de 100 de metri, face mereu la fel: dă intens din coadă cu tot corpul, scheaună prelung, după care se repede spre el cu salturi hilare, mai mult înalte decît lungi, cu scop jucativ. Nu mai zic că mi-a depășit toate recordurile și bagă cățelelor nasul la labii în primele două minute.

Problema, după cum vă spuneam, nu e Charlie, ci eu. Pasiunea cîinelui meu pentru interacțiune mă obligă și pe mine la dialogat cu cetățenii, în cazurile în care potăile cu care se joacă sînt însoțite de stăpîni. Invariabil, are loc următorul schimb de replici:

Stăpîn 1: Bună ziua… (nu-l privește pe celălalt în ochi, se uită la cățelul acestuia zîmbind încîntat, oricît de urîtă ar fi javra) Ce e, băiat?
Stăpîn 2: Da, băiat. (sau ”Nu, fetiță”, mă rog). Al dumneavoastră?
Stăpîn 1: Tot băiat…

La fel de invariabil, fiecare dintre cei doi împărtășește celuilalt cîte o curiozitate (sau o preferință) a propriului cățel, pentru ca ăla să se mire. Totul se petrece de obicei într-o atmosferă ușor apăsătoare. E clar că acei doi oameni nu ar fi vorbit niciodată unul cu celălalt dacă s-ar fi întîlnit întîmplător pe stradă, fără să fie însoțiți de cîini. Apropierea forțată îi jenează pe amîndoi și se materializează în dialoguri penibile. De aceea eu propun ca și stăpînii cîinilor să-și miroasă genitalele atunci cînd se întîlnesc, ca gest suprem de politețe și de comuniune cu animalul. E drept că, uneori, genitalele stăpînilor de cîini miros și fără să te apropii.

PS – există o legendă urbană conform căreia ai putea agăța cu cățelul. Credeți-mă pe cuvînt, eu am cel mai simpatic cățel și n-am decît o jumătate de agățare la activ. Adică mi-a dat numărul de telefon dar, din păcate, îmi citea blogul. Caz închis.

Nu cred că a existat o zi în viața mea de pînă acum în care să nu fi mîncat deloc carne. N-am ținut niciodată post și mă lasă rece atît implicațiile religioase cît și cele medicale ale acestui gest. Avînd în vedere că în 26 de ani am mîncat carne cît pentru o viață, mi se pare oarecum logic și fair să renunț la ea acum.

Dar adevăratul motiv, recunosc, este că m-am săturat să fiu ipocrit. Într-adevăr, nu văd mare diferență între sacrificarea unui miel și cea a unui caniș. Marele noroc al canișului, să recunoaștem, este că nu are o carne foarte bună la gust și învață relativ repede să nu se pișe în casă. Pentru că n-aș mînca un caniș oricît de bine ar fi preparat, nu văd de ce aș mînca un miel, un porc, un cal, o vacă sau un pui de găină. Inteligența superioară a canișului nu mi se pare un argument suficient. Știu oameni ceva mai puțin inteligenți decît un porc, ba chiar ceva mai nespălați, și nimănui nu i se pare normal să-i omoare pentru asta.

Nu fac mișto. Mă fac doar vegetarian, nu și homosexual. Nu-mi doresc să-mi miroasă cîcatul mai mișto, deși am considerat mereu că mirosul neplăcut al hîndelului este o mare greșeală a creaționismului sau, mă rog, a evoluției. În nici un caz nu este un gest ecologist. Avantajele eco ale vegetarianismului mă lasă, de asemenea, rece și ecologiștii mi se par în continuare niște poponari infatuați și penibili. O să mănînc în continuare ouă și lactate. Pește? Mă mai gîndesc.

Cert e că astăzi o să folosesc numeroasele bucate pe bază de carne pe care mi le-a pus maică-mea la pachet pentru a face cinste băieților cu ultima mea masă de carnivor. Sarmale cu piftie, așa mîncăm noi în Oltenia. N-am înțeles niciodată de ce ni se pare sfîntă combinația asta, dar de azi încolo nici nu va mai trebui să-mi pun întrebarea asta. Apropo, există piftii fără carne? Dacă nu, o să mă gîndesc la o formă de autopenitență în schimbul căreia să pot mănînca piftie măcar de Crăciun.

Din cauza laptopului stricat, mi-am petrecut weekend-ul ca un sihastru. Sigur, am avut televizor cu posturi HD, aer condiționat, cuptor cu microunde, mașină mică, mobil, ipod, deodorant și păpușă gonflabilă multitasking care are orgasm cînd te răstești la ea, dar neaaah… Fără un calculator legat la internet te simți un sălbatic.

Așa că am băut cu prietenii, am jucat poker, am băut cu străini, am încercat să fut fără chat, mi-am spălat mașina, m-am uitat la meciuri la meciuri, am băut singur și mi-am cocoloșit cățelul în cel mai gay mod cu putință. La dracu, bine că s-a rezolvat rapid cu laptopul, că mai aveam puțin și chiar deschideam o carte. Dar de ce să mai citim cărți cînd există ROboți?

Așa… Acum îmi spune și mie cine pula mea e Ai Weiwei și ce poante fără umor au mai dat dailycummăcac, taimzniuroman, arhi și ceilalți haioși?

Pentru Lorena, 3.2.2011

Oamenii fără umor nu înțeleg care-i marea lor problemă. Au impresia că ceilalți se așteaptă de la ei să facă glume. Doamne ferește. Necazul e că ei nu înțeleg glumele, nu că nu le fac. Mare diferență.

Continuînd raționamentul, principala calitate a oamenilor cu umor nu este priceperea de-a face glume. Ci capacitatea de a le înțelege. Și nu pe alea bune, că o glumă bună poate fi înțeleasă de oricine. Dar doar oamenii cu umor pot accepta glumele proaste. Cînd o persoană își propune să glumească, regulile jocului au fost stabilite. Nimeni nu mai are voie să se supere, indiferent de calitatea poantei. Cine se supără pentru o glumă nereușită (și făcută cu detașare) e prost.

O altă mare problemă a oamenilor fără umor este că se consumă prea mult și mor repede. Ceea ce nu e foarte rău, dacă e să mă-ntrebați pe mine.

PS – și cred că nici nu (se) fut bine deloc.

– Fiule, dintotdeauna bărbații s-au întrebat cum pot jigni o femeie mai eficient: să-i spună că-i urîtă sau că e proastă? După secole de studiu, s-a constatat că, în general, femeile sînt mult mai afectate atunci cînd li se spune că sînt urîte. Și totuși, există niște femei (foarte puține!) pe care le deranjează mai mult să fie făcute proaste. Acele femei sînt urîte.

« Pagina anterioarăPagina următoare »