Reportaje de Puliţă(r)


Să mergi cu mașina între Hațeg și Petroșani este o experiență aproape SF. Am condus ieri pe acolo și în minte nu-mi venea decît ”Mad Max! Mad Max! Oau, Mad Max!”. Da, totul seamănă izbitor cu Mad Max pe acel drum, cu excepția peisajului (nu e deșert ca la fraierii ăia de americani/australieni, ba chiar e o zonă foarte frumoasă).

Nasoleala începe din orășelul-fantomă Călan, fostă patrie a unui combinat siderurgic celebru pe care acum țiganii l-au dezmembrat bucățică cu bucățică, l-au suit în căruțe și l-au vîndut. Străzile din Călan sînt mai pustii decît sînt azi coridoarele Titanicului. Măcar pe celebra epavă mai mișună ceva faună marină. La Călan, după toate aparențele, au supraviețuit doar o pisică costelivă și un bețiv care mergea în zig-zag pe mijlocul drumului și m-a privit extrem de mirat cînd l-am claxonat. Nici semne de circulație n-am văzut. Pesemne le-au luat țiganii și pe alea, ca să aibă să dea rest.

Călanul nu mai există, dar măcar clădirile dărăpănate din zonă îți dau, totuși, impresia că, demult, acel loc ar fi fost binecuvîntat de civlizația umană. Lucru care nu se poate spune despre restul drumului pînă la Petroșani. Șoseaua continuă să șerpuiască pustie printre munții cei frumoși și neatinși de mîna investitorilor în turism. Nu există poliție, nu există marcaje, nu există pericole. În goana lui, șoferul singuratic e oprit doar de 3-4 semafoare foarte dubioase. La drum nu se mai lucrează, asta e clar. Semafoarele funcționează în continuare, însă, ca și cînd responsabilii pentru lucrări au uitat să le stingă atunci cînd și-au luat catrafusele și-au plecat dracului din sărăcia aia.

Și acolo, la cele patru semafoare, începe thrillerul. La primul a fost ceva mai light, un fel de generic de thriller: prind roșu și văd răsărind de nicăieri și șonticăind spre mine un țigan matur cu o cîrjă. Mă uit de jur împrejur. Nici un semn de vreo casă. Și ăsta vrea să-mi spună mie că, invalid cum e, a venit de la peste 5 kilometri ca să cerșească la un semafor din deșert? Nu-l cred, nu deschid geamul. Nici el nu insistă. La al doilea semafor, însă, am fost atacat. Nu a apucat să se stingă bine galbenul și să apară roșul, nici roțile mașinii să se oprească de tot, că la geamuri (stînga-dreapta și parbriz) mi-au răsărit, brusc, vreo zece capete. Toate de copii. Ceva mai încolo, o țigancă tînără plimba în brațe un al unsprecezecelea copil, singurul prea mic ca să cerșească. De fapt, cerșit e puțin spus. Dacă nu aș fi avut ușile închise, sînt sigur că m-ar fi atacat. Cu nasurile și buzele lipite de geam, gesticulau intens, agresiv, arătînd înspre diverse obiecte din mașină. Mai întîi au arătat înspre o pungă de prăjiturele de pe scaunul din dreapta. Am deschis geamul și le-am întins punga timid. A dispărut mai repede decît dispare o hamsie în gura unui rechin. Am închis geamul prevăzător, dar verdele nu venise încă. Cei care nu se bucuraseră de prăjiturele continuau să facă semne, de data asta înspre cutia de Dr Pepper. Nu știu dacă de milă sau de teamă, dar am deschis geamul și le-am dat-o și pe aia, cu riscul de a muri de sete pînă la următorul magazin. După ce-au băut și sfertul de suc, cu ochii încă lipiți de geamuri, au continuat să scruteze nebunește interiorul mașinii. La un moment dat, unul a făcut un semn poruncitor către GPS și mi-a aruncat p privire fără echivoc. Îl voia. Din fericire, s-a făcut verde și am pornit în trombă. Nu mă simțeam capabil să văd cum un tîlhar-cerșetor din Hunedoara mănîncă un sistem de navigație.

Am fost la Transformers 3. N-am văzut primele două Transformersuri, dar nu cred c-am ratat ceva. Come on, roboți inteligenți care în viața de zi cu zi sînt mașini?! DE CE?! Deci ei sînt roboți deghizați în mașini, se pot transforma în roboți într-o secundă, dar aleg să stea mai mult în forma de mașină? De ce ar vrea un robot să fie mașină sport? Ca să consume mai puțin? Moare de foame și face taximetrie în Chicago? Căcat! În plus, e incomod! MAȘINA NU ARE MÎINI ȘI PICIOARE ȘI NU POATE URCA TREPTE! În stupiditatea legată de contrazicerea flagrantă a tuturor legilor fizicii nici nu mai intru. Fizica nu există în Transformers (așa cum nu există nici scenariu, nici regie, nici actori). O mașină sport de 900 de kile și 3 metri lungime se transformă într-un robot cît un bloc. Da, asta are sens!

Transformers ar jigni și inteligența unui copil analfabet de școală primară. E echivalentul unui film pentru fetițe cu aspiratoare care se transformă în păpuși Barbie. De fapt, Transformers i-ar putea plăcea doar lui Arhi. Și ghiciți ce! LUI ARHI CHIAR ÎI PLACE TRANSFORMERS! A zis el pe blog, micuțul. Mă rog, nici o surpriză aici. Altceva m-a amuzat. Un comentator de-al finuțului blogăr îl întreabă pe acesta, la postul despre film:

RBoy June 30, 2011 ReplyCât a costat biletul la IMAX ?
Iar Arhi îi răspunde:
ARHI June 30, 2011 27 lei sau 33 in weekend
.
Greșit, Arhi, pișcotar gras ce ești! Omul te-a întrebat cît A COSTAT biletul, nu cît COSTĂ. Mare diferență, nu crezi? Tu n-ai dat bani pe bilet, pentru că tu ești blogăr. Din asta trăiești, din mila unor piariste. Tu ai fost la o vizionare de presă unde s-a dat popcorn și suc moca, bonus la bilet. Deci răspunsul corect era, pișcotoiule: ”Pe mine nu m-a costat nimic, că am fost la milogeală, cu încă niște sute de fomiști. DAR, DACĂ MERGI LA FILM PE BANI, CA OAMENII NORMALI, e 27 de lei sau 33 în weekend.”
.
Întîmplător, am fost și eu la filmul respectiv, invitat de un prieten cu invitație de două persoane (mă rog, mult spus persoane). Mi-a fost puțin jenă să intru gratis, dar deh, hai să zicem, am băgat capu-n pămînt și-am pășit timid înspre IMAX. Apoi m-am pus la coadă la floricele. Mă și miram eu de ce stau SUTE DE OAMENI la coadă la floricele, în pula mea. De obicei, sînt trei-patru nababi. Cînd ajung la tehjghea, cer un popcorn mediu (suc aveam cumpărat de la KFC deja). Aia îmi dă cutia, eu scot 10 lei. ”Nu nu, e gratis”, zice fata. ”Și aveți și un suc tot gratis, dacă doriți”. Vaaai, cît de pișcotar m-am simțit în acele momente! I-am zis imediat: ”Nu, mulțumesc suc am… Dar pot să iau ceva cu bani?”. ”Sigur, puteți lua niște nachos!”. URA! Am luat și nachos, cu 12 lei, doar ca să nu mă simt ca ultimul om. Dar ghiciți ce! În sală era plin de ultimi oameni.
.
Futu-vă mîndria-n cur de paraziți! Și eu mă mai mir că pe ziariști nu-i deranjează să lucreze la mogul! HAHAHAHAHA! De ce nu mi-am ales eu o meserie decentă, Doamne?

Aseară, zeci de motreni au ales să-şi facă cumpărăturile la singurul supermarket din localitate. Au făcut, aşadar, o coadă mare la singura casă. Am fost acolo, G-YEAH!

Cînd îmi exprim nedumerirea în privinţa numărului suspect de mare de cumpărători activi (adică nu părea nici unul să stea la coadă ca să cerşească ţigări sau să ceară vînzătoarei un foc), o prietenă care încă e obligată să trăiască în oraş îmi explică: „Au luat banii pe 15, de aia e aglomerat”. Şi totuşi, intrăm vitejeşte, cu coşul înainte.

La raionul de mezeluri, o doamnă corpolentă se apropie cu o figură vinovată de tejghea şi spune, suficient de tare cît s-o aud, vînzătoarei:

– Mai puneţi-mi, vă rog, cinci cîrnaţi de ăia de bere, că pe ăia care-i luai înainte îi mîncai cît stătui la coadă*

Am fost impresionat. Imediat, mi-am imaginat-o pe doamna grasă cu cîteva minute înainte, luptîndu-se cu ea însăşi în timp ce-şi staţiona SUV-ul ascuns în pantaloni, la coadă, cu punga de cîrnaţi într-o mînă. „Să mănînc unul, să nu mănînc?…”. Şi mereu ceda şi ajungea aproape de casă fără nici un cîrnat, încă mestecînd ultimul dumicat. De altfel, ar fi frumos ca grasa să fie acolo de la deschiderea supermarketului, tot mîncînd cîrnaţi la coadă şi revenind la „mezeluri” să-şi ia alţii de-o eternitate, ca o zgîrietură grasă pe-un disc de vinil care repetă iar şi iar acelaşi sunet. În curînd, cînd angajaţii supermarketului se vor hotărî să cheme presa, personajul va deveni o mare celebritate şi mii de fani înrăiţi vor veni să o vadă pe doamna grasă din Motru care cumpără cîrnaţi şi îi mănîncă în drum către casa de marcat, de opt ani încoace.

* probabil vă întrebaţi dacă doamna a şi plătit cîrnaţii pe care i-a îngurgitat stînd la coadă. Mă întreb şi eu. Nu e exclus să-i fi mîncat cu tot cu etichetă, ca să distrugă probele.

Proprietarul apartamentului în care stăteam în chirie nu era un om foarte inteligent. Avea fruntea cam cît penisul lui Mircea Badea în erecție. Îngustă, da. Slabă poantă, știu. Adică Badea o are mică, hăhă. Revenind, avea fruntea atîtica în ciuda faptului că freza îi era atent dată în sus/pe spate cu gel, ca să pună în evidență inteligența de dedesubt.

Ei, și într-o zi n-am avut bani de chirie. Pula mea, pierdusem 20 de euro. Nu-i găseam neam. Nu știu dacă am schimbat mai puțin cu 20 sau dacă i-am scăpat din chită, cert e că erau 300 în loc de 320. Ca să continui povestea, trebuie să poposim puțin în altă zi, anterioară celei pe care m-am apucat să v-o evoc.

La o săptămînă după ce mi-am cumpărat mașina cea nouă (se întîmpla pe la sfîrșitul lui decembrie 2010), m-am dus să-mi iau rovinietă. Ca orice român care se respectă, nu dădusem avans la creditul de la bancă toți banii pe care-i aveam. Ce, io-s prost? Să rîdă oamenii de mine pe urmă că-s sărac? Nu, tăticu, io mi-am păstrat niște biștari, să am și mașină și bani după ce achiziționez bolidul bijuteria pe patru roți. Ce dacă e avansul mai mic și rata mai mare? Acu mai contează că-i 14 sau 13 pe lună? Neah! Așa că eram în bani. Și, cum rovinieta pe un mi s-a părut neasemuit de ieftină în comparație cu posibilitățile mele financiare, m-am gîndit să fac o aroganță: m-am uitat după chestii scumpe în PECO. Fiind Petromul de la Motru și neavînd nevoie de lubrifiant Durex, ciocolată Ritter sau suc Coca Cola, m-am orientat către cealaltă chestie scumpă din magazin: un joc Monopoly. Mai scump cu vreo 30 de lei decît rovinieta pe un an, ca să vă faceți o idee.

Și acum revin la povestea nr. 1: îmi lipseau, deci, 20 de euro din banii de chirie. Nu știu dacă ați observat, dar banii de la Monopoly nu arată deloc a euro. Dar deloc! Ei, eu m-am gîndit că poate cine știe, o singură hîrtie de 20, fie ea și de la Monopoly, într-o grămadă cu alte trei de o sută, nu se va cunoaște. Atîta timp cît n-ai alte hîrtii de 20 cu care s-o compari… Și-am avut dreptate. Proprietarul a luat senin și hîrtia de 20 de la Monopoly, pe lîngă cele trei sute adevărate.

Recunosc, Monopoly-ul a fost ceva mai scump de 20 de euro, deci nu mi-am amortizat încă investiția. Dar mai sînt și luni de chirie, și proprietari afruntați.

No comment aici. Găsiți un text mai (pe) lărguț mîine, în revista Kamikaze. La toate chioșcurile necontrolate de Vântu. Tu-du-du-duuum!

Hoț Couture de Motru

Click ca să vedeți mai multe poze de la Sfîrșitul Modei.

(mai mult…)

Erau prea multe reality show-uri care ne învățau cum să supraviețuim dacă ne pierdem în sălbăticie și nu avem semnal la mobil, nu găsim nici un român la grătar într-o sută de metri pătrați și nu reușeam să ne conectăm la nici o rețea wireless din zonă cu căcatul ăla de iPhone.

Deja știam pe de rost ce trebuie să facem de la Bear Grylls și ceilalți: cum ajungem în pădure (nu am înțeles niciodată cum te poți trezi la un moment dat singur în mijlocul pustietății altfel decît dacă ești beat), căutăm un căcat de urs, pe care îl mîncăm, pentru că are multe calorii și pentru că fructele alea gustoase și exotice care cresc în pomii din jur nu ne ajută cu nimic și pot fi stropite cu insecticid. Apoi jupuim un cadavru de antilopă gnu și ne facem un sacou mișto, ca să ne țină de cald. Ce dacă sîntem în Sahara? Pula mea, noaptea se lasă rece. Cînd ajungem la un rîu, ne dezbrăcăm în pula goală ca să nu ni se ude hainele (sanchi, de fapt sîntem încă beți și vrem să ne-arătăm pula pe Discovery) și traversăm eroic de partea cealaltă, ca Ion Creangă, cu boarfele deasupra capului, chit că-n partea cealaltă a rîului e exact la fel ca dincolo. Dacă ni se face sete, sub nici o formă NU BEM APĂ DIN RÎU. E extrem de periculos, pentru că, după cum ne dăm seama rememorînd rapid geografia de clasa a doua, rîul curge de la deal la vale, iar mai la deal de unde bem noi ar putea fi niște leșuri putrezite de animale, niște țigani care-și spală jeep-urile sau niște centrale nucleare care deversează în apă uraniu îmbogățit murdar de cîcat. Putem, deci, să facem dizenterie și să ne căcăm moale. Ceea ce ar fi extrem de periculos în sălbăticie, pentru că frunza de brusture nu crește chiar peste tot. Dar omul nu rezistă prea mult și prea bine la sete, așa că ar trebui să bem totuși ceva. Nimic mai simplu! Pasul 1: scoatem penisul din pantaloni. Pasul 2: ne dezbrăcăm complet. Pasul 3: ne pișăm cu penisul într-o sticlă. Pasul 4: Bem conținutul sticlei avînd grijă la regula de 5 secunde. Regula de 5 secunde la pișat spune că urina proaspătă e foarte sănătoasă, dacă e consumată pe loc (pe bune, l-am văzut pe Bear făcînd asta). Mă rog, gata. Am încheiat situațiile astea vag umoristice. Ideea era că știam deja cu ce se mănîncă emisiunile astea. Le știam pe de rost, deja îi învățam noi pe ei ce să facă.

Și atunci Discovery a venit cu un element de noutate absolut genial. A păstrat și supraviețuitorul, și sălbăticia, și tehnicile. Dar trebuia să fie mai greu. Deja părea o plimbare în parc. Ba chiar, din cînd în cînd, părea să se întrevadă o rază de speranță în ochii acelui supraviețuitor, fapt ce dădea telespectatorului impresia de nerealism. ”Ce mă-sa-n cur e ăsta așa încrezător?” își zicea, mimînd gîndirea, Ionel, bugetar înVidele cu salariu de 6 milioane și trei rate la bănci (Ionel se uita la astfel de show-uri tocmai pentru că era în căutare de astfel de sălbăticii cît de cît prietenoase pentru a se muta cu familia acolo, ca să scape de recuperatori). Și atunci a apărut show-ul de supraviețuire total: cel în care supraviețuitorul e însoțit DE NEVASTĂ. Pe bune, l-am văzut cu ochii mei duminică pe Discovery. Supraviețuitorul e, practic, același personaj. La fel de temerar, la fel de inventiv, la fel de spiritual. Doar că acum e alături de ea. Nevastă-sa. Ce face ea pe tot parcursul emisiunii? Stă pe o piatră, nu stăpînește absolut nici o tehnică de supraviețuire, nu știe CE SĂ FACĂ cu focul și vorbește doar rar, dar niciodată cu folos. Mereu face pe deșteapta și-i dă tot felul de sfaturi stupide bărbatului care robotește în jur, sfaturi pe care acesta încearcă să i le demonteze răbdător, cu argumente. O să mă uit atent de acum la fiecare episod, că abia aștept s-o bată și aia să-și facă bagajele într-o frunză de palmier și să plece la mă-sa.

Dom’le, deci cinicii ăștia de pe Discovery au reușit să-i răpească supraviețuitorului și singura parte pozitivă din existența în sălbăticie: i-au adus nevasta! Gata, mai rău de-atît nu se poate. Ah, ba da… Ar putea să i-l mai aducă pe Bendeac care să-i spună glume în timp ce vînează. Și pe Bucurenci să-l certe că împușcă specii protejate. Și seara să se fută toți în cur, mai puțin nevasta.

Cînd o să mă fac mare, o să fac un film al cărui scenariu începe, continuă şi se termină într-o benzinărie OMV. Staţiile OMV din România sînt de departe cele mai dubioase locuri de pe Terra. Mai exact, băruleţele de nefumători de la staţiile OMV de pe tot cuprinsul ţării. Băruleţe unde fumează ca turcii nişte interlopi care par să conducă benzinăria. Dar cel mai fabulos OMV este cel de la intrarea în Slatina dinspre Bucureşti. Acolo l-am văzut, în urmă cu cîteva luni, pe faimosul Bercea Mondialul. Da, fuma şi şuşotea cu confraţii lui într-un mod cît se poate de interlopic. Asta m-a făcut curios să aflu istoria celor două OMV-uri din Slatina.

Da, în Slatina sînt două OMV-uri. Şi da, unul dintre ele a fost construit după celălalt, deci la început a fost doar un OMV. Imediat ce a apărut prima benzinărie cu firmă verde fosforescentă în oraş, în OMV-ul din Slatina au început să se adune ciorchine clanurile de interlopi. E ceva în acel verde fosforescent căruia ţiganii cu ceafa groasă şi burta plecată de sub guşă nu-i pot rezista. Partea nasoală a fost că atît de atractiv era acel prim OMV încît la el veneau două clanuri rivale. Ăsta e genul de succes la public pe care nu-ţi doreşti să-l ai, cînd deţii o afacere. În prima săptămîna de existenţă a primului OMV din Slatina s-au înregistrat următoarele pierderi: o pompă de benzină a fost tăiată în două cu o sabie scăpată de sub control, o vînzătoare a fost înjurată de morţii mamei dumneaei, un pisoar a fost înfundat cu un cap gros şi negru, optisprezece litri de antigel şi lichid de parbriz (exclusiv pentru iarnă, garantat la -30 de grade) au fost înghiţite de către doi cetăţeni necooperanţi şi standul de reviste a fost devastat, toate publicaţiile, indiferent de periodicitate sau orientare, fiind înlocuite, în rafturi, de nişte corpuri omeneşti mai suple, care au putut fi mai lesne ridicate. În a doua săptămînă, OMV-ul din Slatina a devenit OM-ul din Slatina. V-ul din firmă a fost smuls (nu se ştie exact cum) de un individ pe care martorii au preferat să nu-l recunoască şi a fost folosit în scopuri absolut deloc literare. Mai exact, V-ul a ajuns la cea mai apropiată secţie de Poliţie, purtat fiind între fese de către o victimă îndurerată care avusese proasta inspiraţie să întîrzie cu taxa de protecţie.

A trebuit să vină a treia săptămînă pentru ca directorul zonal de pe Oltenia al OMV să-şi dea seama că trebuie luate măsuri urgente. A luat primul accelerat şi nu s-a oprit pînă la biroul directorului general de la Bucureşti. Mă rog, s-a oprit niţel în Gara de Nord, cît să fie păcălit de un taximetrist, dar asta e altă poveste. Odată ce-a ajuns în faţa directorului general, a avut loc următorul dialog:

DIRECTORUL ZONAL: Domnule director general, în Slatina trebuie construit un al doilea OMV!
DIRECTORUL GENERAL: Domnule director zonal, hahahahaha! Ştii c-aş construi unul, dar dacă nu vreau…
DIRECTORUL ZONAL (cu un zîmbet superior): Domnule director general, poate nu m-aţi înţeles…

Şi directorul zonal îşi ridică de sub masă mîna stîngă, apoi o întinde în faţa generalului, atît cît să se vadă cele trei degete lipsă şi rănile proaspăt cicatrizate.

DIRECTORUL GENERAL (speriat): A fost Televizor?! Sau Procuror?
DIRECTORUL ZONAL: A fost cuţit!
DIRECTORUL GENERAL: Cine-i Cuţit, că nu-l ştiu!?
DIRECTORUL ZONAL (bătîndu-l bătrîneşte pe umăr): Toţi sînt Cuţit, domnule director general… Toţi sînt!

În a cincea săptămîna, în Slatina apăruse deja al doilea OMV. Cele două clanuri şi-au împărţit rapid staţiile, după un joc drept de Adevăr sau Intimidare. Jocul decurge aşa: cei mai fioroşi cinci ţigani din fiecare clan se întîlnesc pe o străduţă din oraş. Se alege un concurent dintr-o tabără şi cealaltă tabără îl întreabă:

– Adevăr sau intimidare?
– Adevăr! zice, de obicei, concurentul neştiutor.

La care cei din tabăra adversă îl bat pînă îl umplu de sînge, fără ca cei patru camarazi ai victimei să aibă voie să intervină. De obicei, la sfîrşitul bătăii, bătutul ripostează astfel (dacă mai poate):

– Dar am zis adevăr, nu intimidare!
– Ne iei la mişto cu replici din reclame?

Şi-l bat iar. Dacă mai poate şi a doua oară (deşi e foarte puţin probabil), victima întreabă din nou:

– Ce adevăr mai e şi ăsta?
– Singurul pe care-l ştim, mînca-ţi-aş, recunosc ceilalţi, cu o urmă de sinceritate combinată cu compasiune în glas.

Jocul continuă pînă cînd toţi cei cinci membri ai uneia dintre tabere au căzut şi nu se mai pot ridica.

Şi astfel clanul lui Bercea a luat OMV-ul dinspre ALRO, iar celălalt pe ăla mai central.

Pagina următoare »