Reportaje de Puliţă(r)


Nu mai am ce citi pe budă. Am terminat toate cărțile, revistele, ziarele, bibliile, etichetele de produse de curățat și instrucțiunile de electrocasnice din casă. Pe unele chiar le-am citit de cîte două ori (gen manualul de utilizare al mașinii de spălat, foarte interesant, vi-l recomand). Azi-noapte, în disperare de cauză, am deschis unul dintre dosarele pe care mi le-au dat odată cu mașina. Nu știu dacă era obligatoriu să citesc toate actele alea. Mie, să vă spun sincer, mi-a fost frică și lene în același timp. Ei, și dosarul ăla era cel cu asigurarea mașinii. Mai întîi am aflat care-s condițiile în care îmi acoperă pagubele. Ei se laudă că le acoperă cam în orice condiții. Ceea ce e desigur fals, o știe și-un copil care-a avut de-a face cu asiguratorii. Dar asta e altă discuție. Partea interesantă a lecturii vine odată cu precizarea cazurilor în care asigurarea nu se aplică. Hai să cităm, pentru cei cu privire mai slabă:

14. ASTRA ASIGURĂRI nu acordă despăgubiri pentru pagube provocate de:
a) orice consecințe ale războiului (indiferent dacă războiul a fost declarat sau nu), invaziei, acțiunii unui dușman extern, ostilităților, războiului civil, revoltei, revoluției, insurecției, rebeliunii, acțiunilor teroriste;
b) orice consecințe ale grevei patronale, tulburărilor civile, dictaturii militare sau uzurpării de putere, faptelor unor grupuri sau persoane răuvoitoare (etc.)
c) (etc.)

Fac o mică pauză de lectură pentru a vă aminti ce spuneam. Treaba aia cu adevăratele condiții, dacă vă mai amintiți. Să ne uităm puțin la punctul a), unde ni se spune clar că nu vom primi banii dacă are loc, de exemplu, o acțiune teroristă. Vă e destul de clar ce înseamnă asta, nu? Dacă un țigan beat vă va zgîrîia mașina cu cheia, compania de asigurări vă va demonstra că era membru Al Qaeda și acționa după un plan terorist bine pus la punct. Trecem la punctul b), de unde aflăm că ni se anulează asigurarea dacă mașina este avariată ca urmare a unei dictaturi militare. La dracu! Deci dacă am în bloc un pensionar fost militar care își bate nevasta și îmi îndoaie mie tabla pentru că am parcat prea aproape de fereastra lui, e clar: dictatură militară. Pa și pusi asigurare. Plus că cine stabilește dacă-i dictatură militară sau nu? Așteaptă să se scrie în cartea de istorie? Dar să trecem la punctul d), și cel mai important. Mare atenție, vă rog, cînd nu mai primesc eu banii pe asigurare (se poate verifica din poză că nu inventez nimic): (mai mult…)

Nonstopul din cartierul meu e un loc magic. Și nu doar pentru că e mereu deschis, căci asta nu l-ar diferenția foarte mult de alte nonstopuri. Odată mi-am pierdut portofelul în nonstop și nu mi l-am mai găsit. De aici am tras concluzia că nonstopul este un fel de Triunghi al Bermudelor. Dar nu, bermude nu țin. Și e mai degrabă dreptunghiular.

Dar magia locului vine de la oamenii care populează nonstopul. Vînzătoarele și clienții deopotrivă sînt uimitori. Nu sînt umani. Vînzătoarele nu știu să calculeze nici cu calculatorul, iar clienții cer chestii despre care nimeni nu știa că există, iar vînzătoarele nu par să se mire deloc că li se cer acele chestii. Au un limbaj al lor, e înspăimîntător. Oamenii nonostopului pur și simplu nu fac nimic din ce te-ai aștepta să facă un om. Ai putea să juri că sînt extratereștri care încearcă fără mare succes să se dea drept oameni. O singură dată am îndrăznit să intervin în discuția dintre doi oameni ai nonstopului (vînzătoarea și clientul). A fost cam așa.

Clientul: Vreau și eu un vin, dar să fie mare.
Vînzătoarea (îi scoate un vin de 750 ml din raft): Ăsta e bun?
Clientul (o fixează cu o privire de criminal în serie pensionat): Ăsta nu e mare.
Vînzătoarea (scoate un vin de 1000 ml din raft): Ăsta e bun?
Clientul: (aceeași privire, nici o tresărire a feței): Nici ăsta nu e mare.

Vînzătoarea se scarpină nedumerită în cap. Clientul continuă să o fixeze. Stînjenită, vînzătoarea se întinde și scoate o sticlă de sangria. De aia de Corrido.

Vînzătoarea: Ăsta e bun?
Cientul pare brusc interesat. Ia sticla de sangria și o întoarce pe toate părțile. O analizează timp de un minut, dar la fiecare zece secunde îi aruncă, pe furiș, o privire de gheață vînzătoarei.

Clientul (într-un tîrziu): Ce vin e ăsta?
Vînzătoarea (într-un alt tîrziu, ridicînd din umeri): …roșu… E foarte bun, iau toți clienții.

Nu știu de ce am făcut-o. Nu știu cum de nu mi-a fost teamă că extratereștrii își vor lua adevărata înfățișare și îmi vor devora organele interne fără să-mi curgă nici un pic de sînge. Dar am intervenit.

Eu: Nu vă supărați, ăla nu e vin… E sangria.

Clientul și vînzătoarea s-au întors spre mine cu gesturi mecanice, de extratereștri surprinși în flagrant. Am crezut că pînă acolo mi-a fost. Am închis ochii și am așteptat să mă sfîșie cu tentaculele. Dar, spre uimirea mea, extraterestrul-client a vorbit.

Clientul: Dar ce e?
Eu: E sangria.
Clientul: Ce e sangria?

Un anumit extraterestru nu și-a făcut temele despre Pămînt, m-am gîndit. Dar n-am zis-o.

Eu: E o băutură tradițională din Spania, un fel de vin cu fructe.
Vînzătoarea (întorcîndu-se către client cu o expresie de genul ”ăsta e nebun, tocmai a zis că e vin după ce zisese că nu e”): E vin, dom’le.

Eu nu mai zic nimic. Clientul mă privește cu chipul lipsit de expresie timp de cîteva secunde. Simt cum mă analizează, simt cum îmi citește gîndurile. După clipele care trec ca la Eminescu, ca veacurile, se întoarce la vînzătoare.

Clientul: Îl iau. E vin, știu eu, că de ăsta bea și fiu-miu.

Am fugit și nu m-am uitat înapoi pînă acasă. Deci cu asta se hrănesc ei, cu sangria! Pe cine credeți voi că păcăliți, extratereștrilor?

În 1965, oraşul Motru nu exista. În 1970, în oraşul Motru s-a inventat focul, urmat îndeaproape de roată. Gazele şi apa caldă are yet to be discovered. După 1989, absolvenţii celor două licee din oraşul Motru au început să plece înspre facultăţile celebre de la oraş. O treime s-au dus la Bucureşti, o treime la Timişoara şi restul în nişte hrube de căcat (Sibiu, Cluj, Constanţa, Oradea, Tg. Jiu, Craiova, etc.). În 2010, în Motru a apărut fenomenul numit karaoke. Cele două cluburi fără băi din oraş au început să se bată pentru întîietate în domeniu. Iar fenomenul karaoke a făcut şi mai clară separarea celor două sfere de influenţă din oraş (dacă nu punem la socoteală sfera principală, formată din „italieni” întorşi la baştină): studenţii de la Bucureşti şi studenţii de la Timişoara.

Puşi faţă-n faţă cu karaokele, studenţii de la Bucureşti şi cei de la Timişoara reacţionează diametral opus. Studenţii de la Bucureşti se jenează şi fac miştouri mîrlăneşti, în timp ce aceia de la Timişoara fac tot posibilul să-şi valorifice experienţa superioară în ale karaokelui. După toate aparenţele, în Timişoara sînt cîteva şcoli de karaoke foarte bune. Karaokele e un fel de sport local. Cînd băieţii din Timişoara se întîlnesc, nu ies la fotbal sau la bere, ci merg să-şi rupă gioalele la karaoke. Altfel nu-mi explic de ce toţi electroniştii care n-au reuşit să intre la Politehnica din Bucureşti se întorc la ei în sat convinşi că sînt amuzanţi cînd cîntă „Oh, Carol”.

Extrapolînd, reacţia motrenilor de Timişoara şi a celor de Bucureşti atunci cînd sînt puşi faţă-n faţă cu karaokele e definitorie pentru cele două oraşe. În Bucureşti există un anumit grad de ipocrizie care împiedică oamenii normali să se expună miştourilor. Pe scurt, fac toţi pe serioşii, se feresc să urce pe scenă şi se mulţumesc să glumească grosolan pe seama celor care o fac. În Timişoara, pe de altă parte, există un grad de băşini care îi încurajează pe fiii adoptaţi să se exhibiţioneze în orice situaţie. GREŞIT, prieteni! Exhibiţia este rea. Foarte rea. Faptul că ai intrat la facultate cu taxă în al şaselea centru universitar din ţară nu scuză penibilul. De altfel, nimic nu te scuză atunci cînd bei trei beri şi te simţi dator să chelălăi melodii de la O-Zone în văzul a sute de cocalari. Nu spune nici un localnic „muamă, uite-l pe ăla de la Timişoara, ce super-trendy e, se rupe în figuri cu microfonul pe ringul de dans şi falsează pe melodii de la Magic FM!”. Nope. Toţi zic „aoleu, uite ce penibili sînt ăştia care cică au plecat să înveţe, să lucreze şi să aibă succes la oraş. Amintiţi-mi să nu mă duc niciodată la facultate, peste 10 ani, cînd oi termina liceul”.

Prieteni din Timişoara, vă implor… Dincolo de toată rivalitatea care ne leagă, renunţaţi să mai cîntaţi la karaoke, să spuneţi CAFĂ la CAFEA şi să mai beţi bere la halbă cu paiul, că ne faceţi de căcat pe toţi!!!

Carrefour mic, la Gorjului. Înăuntru, o băbuță cere ”trei bucăți” din cel mai ieftin salam Victoria. I-a fost rușine să spună ”felii”, cred. Vînzătoarei nu i-e rușine să întrebe:
– Trei felii?
– Trei felii, da.

Cele trei felii de salam victoria au în total 57 de grame, din care 5 de carne. De altfel, bucățele de carne se întrezăresc în feliile subțiri de salam ca cele trei găuri ale fundului unei fete de 17 ani, 1,70 și 50 de kilograme printr-un costum de baie transparent. Mă întristez.

Afară, un cocalar se dă jos dintr-un X5 și închide ușile șmecherește, peste umăr, cu telecomanda. Se oprește în fața șaormeriei și comandă ”una mare de pui, cu mult sos”. Șaorma aia are 1000 de calorii, din care măcar 500 vor contribui cuminți la burtoiul generos al icscincistului. Mă întristez și mai tare.

Românii ori n-au bani, ori nu știu ce să facă cu ei.

Ne mai gîndim ce vă punem să faceți ca să aveți afișele astea acasă, în dimensiuni de neam prost. Pînă una-alta, am eu cîteva, dar trebuie să faceți lucruri extrem de degradante ca să le obțineți, deci mai bine nu mă întrebați.

Dați peste cap de ultimul meu post, care i-a făcut să-și schimbe viziunea asupra fotbalului și a vieții, colegii Turosu și Drogeanu au plecat la țară să se reculeagă. Acolo, pe coclaurii județului Ialomița, au descoperit un Dinamo – Steaua mult mai curat decît cel original.  Amănunte într-un reportaj bucolic cu parfum de căcăreze.

(a se citi lent și potolit, că nu ne grăbim nicăieri…)

Mno… am fo’ la Cluj… Nu chiar acu… Am fo’ mai demult, dar atît mi-a luat să mă hotărăsc ce părere am despre Cluj, no…

Cluju îi mișto, da’ păcat că-i locuit și tehnologizat, mno. Tehnologia din Cluj e la fel de înceată ca oamenii din Cluj. Și la fel de fudulă, mno. La hotel, netu mere ardelenește, mno. Durează tri minute să ți se deschidă meilu. Cred că clujenii nici măcar nu își dau seama că durează atît. Știți teoria relativității, aia care spune că timpul e o variabilă, nu o constantă? Mno, așa și cu clujenii. Pentru ei conceptul de ”trei minute” nici nu există, mno. Timpul începe de la cinci minute încolo… mno… Orice-i sub 5 minute, ardelenii încadrează la ”instantaneu”.

Bărbații din Cluj sînt urîți, au tricouri largi și lungi, blugi spălăciți, ghete vara, burtă, barbă, iar simetria trupurilor lor e… – cum să vă zic să nu se prindă? – …la ani lumină de cea a omului vitruvian. Îi puteți auzi non-stop vorbind TARE și rar despre cum ascultă ei muzică rock, mno. TOȚI oamenii din Cluj se potrivesc acestei descrieri: toți vorbesc tare și toți ascultă rock. Sau cel puțin ăia de pe stradă, mno. Dar chiar așa, mno, nu mai ascultă nimeni la Cluj o manea, un minimăl, un Fărîmiță Lambru, un Gabriel Dorobanțu, un Boy George, un Senil Dion?! Da, chiar așa! Mno… Păcat că rock-ul românesc e de căcat. Altfel ar fi fost destul de fain la Cluj din punctu ăsta de vedere. Pe femeile din Cluj nu le-am observat, mno.

Cînd nu vorbesc tare despre rock, clujenii vorbesc tare despre alte forme de manifestare a culturii. Gen teatru, mno. Sau filme europene, mno. Sau Discovery, mno. Dar nu Discovery Channel, că ăla-i pentru semidocții ăia de regățeni. Discovery Saiens, mno! Mie mi-a ieșit berea pe nas de rîs (mno) cînd i-am auzit pe doi la terasă contrazicîndu-se pe-un ton grav și înflăcărat în legătură cu nu-știu-ce lege fizică, mno. Prin ”înflăcărat” înțeleg un ritm de mai mult de un cuvînt la trei secunde. Cred, totuși, că clujenii mai vorbesc și încet (ca volum, zic), mno. Doar că nu știu despre ce, că nu i-am auzit, mno. Cînd nu vorbesc deloc, clujenii beau bere cu gesturi tacticoase și studiate, de zici că dezamorsează o bombă atomică cu ceas, nu că beau pișoarcă la halbă.

M-aș mai duce la Cluj, recunosc. M-am simțit bine. Oricît de lene mi-ar fi și oricît de lipsit de spontaneitate, tot sînt cel mai deștept din oraș. Inițial, mă simțeam atît de inteligent la Cluj încît mă așteptam să fiu tratat ca spaniolii cînd au venit cu puști, creioane și SIDA la băștinași. Credeam că vor vrea să mă fută toate femeile din Cluj în timp ce bărbații se vor mobiliza să-mi facă o statuie și un templu. Dar dup-aia mi-am dat seama că mă înșelasem amarnic: oricît de spiritual ai fi la Cluj, dacă ești pe fugă n-ai nici o șansă să fii apreciat. Trebuie să stai cel puțin o săptămînă pentru un succes minim, ca să aibă timp să se sedimenteze poantele în creierul ardelenesc. Mno.

« Pagina anterioarăPagina următoare »