România… de ce?


Să mergi cu mașina între Hațeg și Petroșani este o experiență aproape SF. Am condus ieri pe acolo și în minte nu-mi venea decît ”Mad Max! Mad Max! Oau, Mad Max!”. Da, totul seamănă izbitor cu Mad Max pe acel drum, cu excepția peisajului (nu e deșert ca la fraierii ăia de americani/australieni, ba chiar e o zonă foarte frumoasă).

Nasoleala începe din orășelul-fantomă Călan, fostă patrie a unui combinat siderurgic celebru pe care acum țiganii l-au dezmembrat bucățică cu bucățică, l-au suit în căruțe și l-au vîndut. Străzile din Călan sînt mai pustii decît sînt azi coridoarele Titanicului. Măcar pe celebra epavă mai mișună ceva faună marină. La Călan, după toate aparențele, au supraviețuit doar o pisică costelivă și un bețiv care mergea în zig-zag pe mijlocul drumului și m-a privit extrem de mirat cînd l-am claxonat. Nici semne de circulație n-am văzut. Pesemne le-au luat țiganii și pe alea, ca să aibă să dea rest.

Călanul nu mai există, dar măcar clădirile dărăpănate din zonă îți dau, totuși, impresia că, demult, acel loc ar fi fost binecuvîntat de civlizația umană. Lucru care nu se poate spune despre restul drumului pînă la Petroșani. Șoseaua continuă să șerpuiască pustie printre munții cei frumoși și neatinși de mîna investitorilor în turism. Nu există poliție, nu există marcaje, nu există pericole. În goana lui, șoferul singuratic e oprit doar de 3-4 semafoare foarte dubioase. La drum nu se mai lucrează, asta e clar. Semafoarele funcționează în continuare, însă, ca și cînd responsabilii pentru lucrări au uitat să le stingă atunci cînd și-au luat catrafusele și-au plecat dracului din sărăcia aia.

Și acolo, la cele patru semafoare, începe thrillerul. La primul a fost ceva mai light, un fel de generic de thriller: prind roșu și văd răsărind de nicăieri și șonticăind spre mine un țigan matur cu o cîrjă. Mă uit de jur împrejur. Nici un semn de vreo casă. Și ăsta vrea să-mi spună mie că, invalid cum e, a venit de la peste 5 kilometri ca să cerșească la un semafor din deșert? Nu-l cred, nu deschid geamul. Nici el nu insistă. La al doilea semafor, însă, am fost atacat. Nu a apucat să se stingă bine galbenul și să apară roșul, nici roțile mașinii să se oprească de tot, că la geamuri (stînga-dreapta și parbriz) mi-au răsărit, brusc, vreo zece capete. Toate de copii. Ceva mai încolo, o țigancă tînără plimba în brațe un al unsprecezecelea copil, singurul prea mic ca să cerșească. De fapt, cerșit e puțin spus. Dacă nu aș fi avut ușile închise, sînt sigur că m-ar fi atacat. Cu nasurile și buzele lipite de geam, gesticulau intens, agresiv, arătînd înspre diverse obiecte din mașină. Mai întîi au arătat înspre o pungă de prăjiturele de pe scaunul din dreapta. Am deschis geamul și le-am întins punga timid. A dispărut mai repede decît dispare o hamsie în gura unui rechin. Am închis geamul prevăzător, dar verdele nu venise încă. Cei care nu se bucuraseră de prăjiturele continuau să facă semne, de data asta înspre cutia de Dr Pepper. Nu știu dacă de milă sau de teamă, dar am deschis geamul și le-am dat-o și pe aia, cu riscul de a muri de sete pînă la următorul magazin. După ce-au băut și sfertul de suc, cu ochii încă lipiți de geamuri, au continuat să scruteze nebunește interiorul mașinii. La un moment dat, unul a făcut un semn poruncitor către GPS și mi-a aruncat p privire fără echivoc. Îl voia. Din fericire, s-a făcut verde și am pornit în trombă. Nu mă simțeam capabil să văd cum un tîlhar-cerșetor din Hunedoara mănîncă un sistem de navigație.

Nu am avut niciodată complexe de inferioritate cauzate de faptul că provin dintr-un oraș mic. Mai mult decît atît, nu înțeleg aceste complexe. Pînă de curînd, chiar aveam serioase îndoieli că cineva le poate avea. Uneori am complexe de inferioritate pentru că-s român, e drept. Dar să mă simt inferior că sunt din Motru, nu din București, Cluj sau Iași? Vă jur că orașele astea sînt la fel. Sau, mă rog, oamenii sînt la fel, deci orașele n-au cum să difere prea mult. Nu e nici o șmecherie. Micul avantaj de a avea semafoare și mai multe benzi pe sens mi s-a părut extrem de ușor de recuperat. Mi-a luat cam trei ore să mă adaptez la acest uriaș avans tehnologic. Și încă vreo trei ca să găsesc alimentara, barul și centrul. Și gata, după șase ore eram bucureștean. Altfel, am citit mai mult, am ascultat mai multă muzică, am văzut mai multe filme, am futut mai mult și, în general, știu mai multe chestii decît majoritatea bucureștenilor. Ceea ce, să fim onești, nici nu e o mare performanță.

Spuneam că în provincie n-am prea întîlnit oameni complexați de originile lor (cu excepția moldovenilor, care-s complexați că au accent și așa ar și trebui să fie, pînă-și rezolvă problema). Dar cînd am venit la București am început să înțeleg de ce unii se simt prost față de bucureșteni. De fapt, complexele de superioritate ale bucureștenilor sînt cele care declanșează, în veneticii slabi de înger și de creier, complexe de inferioritate. Pentru că trăsătura cea mai pregnantă a bucureșteanului tipic este TUPEUL. Am scris-o cu majuscule ca să subliniez influența tupeului în personalitatea unui bucureștean. Toate celelalte însușiri însumate (indiferent care ar fi acelea) nu reușesc niciodată să-l egaleze. Tupeul la bucureșteni e ca lentoarea la ardeleni. Ca abilitatea de-a se cățăra la babuini. Ca laptele la vacă.

Și tupeul e un lucru bun. Uneori. Dar e foarte periculos. Cu cît ai o bază mai solidă cu care să ți-l poți susține, cu atît te avantajează mai mult. Dar dacă ai tupeu și ești găunos, ești pierdut. Și, așa cum am mai învățat de pe acest blog, dragi copii, majoritatea oamenilor sînt găunoși, iar proporția se respectă la bucureșteni. Și de aceea bucureștenii sînt mai de căcat decît toate ceilalți locuitori ai României (de fapt nu chiar, nimeni nu poate fi mai de căcat decît bănățenii): pentru că sînt niște tupeiști proști.

Revenind la complexul de superioritate al celor care s-au născut aici’șa, în capitală, trebuie să vă mărturisesc că mi s-a întîmplat de multe ori să fiu numit (mai direct sau mai pe ocolite) ”țăran” de către bucureșteni, în anumite dispute. Și ce am simțit în momentele alea nu poate fi descris în cuvinte. Ah, ba da, poate fi descris: n-am simțit absolut nimic. E ca și cînd cineva ar veni la mine și mi-ar zice: „ești un rododendron cu frunze lucioase”. Ce pula mea înseamnă asta? Ți se pare că m-ai jignit, sau ce? Eu sînt arogantul-șef, cretinilor. Mă piș pe voi la aroganță oricînd. Dacă aroganța ar fi proporțională cu mărimea și gradul de civilizație al orașului de origine, eu aș fi extraterestru. Pentru că nu ar exista oraș pe Pămînt pe care să mă fi născut astfel încît să fiu atît de arogant. Mă fut în Bucureștiul vostru, e un oraș prea mic, prea murdar și prea înapoiat pentru mine. Sau ce, aveți impresia că mi-ați făcut o favoare primindu-mă în el, șaormarilor?

Consider că depășirea antimanelismului este cel mai important pas în maturizarea mea. Cred că sînt lucruri mai rele în muzica românească și că se transmit chestii mult mai nasoale la televizor.

Cîteodată mă uit la Taraf TV fascinat, cînd beau cu prietenii, așa cum mă uitam pe vremuri la OTV. Și da, să fiu fascinat înseamnă să-mi placă. Nu m-am prins încă dacă interpreții de manele își asumă penibilul și îi îngroașă tușele intenționat sau dacă pur și simplu nu-și dau seama cînd depășesc orice limită. În oricare dintre cazuri, atitudinea e scuzabilă și digerabilă. Taraf TV e mult peste Kiss TV din punctul ăsta de vedere. Dar despre house, digeială și alte cocălăreli nici nu are rost să începem discuția. Au căzut de ceva vreme mult sub manele. Nici măcar nu mai sînt submuzică. Sînt mai nocive decît etnobotanicele.

Ca de obicei (așa cum v-am obișnuit, dar v-o spun pînă vă intră bine în cap), cei mai enervanți sînt impostorii. În orice domeniu. Deci și în muzică. În muzică de la noi există niște băieți care cred că știu să cînte și alții care cred că-s inteligenți și știu să vorbească. Chiar dacă valoarea intrinsecă a ceea ce fac ei e undeva deasupra manelelor (nu mult), percepția lor greșită despre propriul nivel îi face mult mai penibili decît Guță sau Salam.

Să începem cu acest filmuleț:

Trecem peste faptul că spotul e penibil. Nici nu vreau să mă gîndesc ce creativi l-au produs. Sper să fie poanta lui Puya.

Știu, însă, care e legătura dintre Cargo și Puia: și Cargo, și Puia, sînt niște maneliști. Cargo pentru că cîntă manele. Știu vreo trei manele de la Cargo. Îmi vine în minte doar aia cu ploaia care sperau ei să se oprească (aveau de mers la magazin să ia pîine sau gen). Cred că și lui Salam i-ar fi fost rușine să cînte mizeria aia. Mă rog, s-a mai discutat  pe subiect, trecem peste.

Puia e și mai enervant. Puia e rapărul cu mesaj. Cu mesaj de căcat. E băiatul care, vorba colegului meu Bărbosu, satirizează moravurile societății de la ora actuală. Pe scurt, ia atitudine. Pe sincerelea, ia o atitudine de om prost. Pe lung, ne zice că la noi în țară e corupție, e birocrație, e sărăcie, e cocălăreală, e hoți și e viața grea. Să moară mă-ta, Puia?! Habar n-aveam, mînca-ți-aș ciocu tău de clarvăzător. Ia mai zi-ne tu cum stau treburile și p’ormă hai repede cu un refren idiot cîntat în engleză de-o pizdă proastă (ca pe vremuri cu Marijuana). Ca de exemplu:

I said no, this is not fair / Everybody is talking and I really don’t care / Why, is the world so mean / I hope is just a dream /// I said no, life’s not fair / I, I, I can change the world / Change the world, world.

Dacă vi se pare că nu are nici un sens, e pentru că nu are. Dacă vi se pare că Puia e un poponar prost, e pentru că este. Apropo, de ce în toate melodiile lui Puia Puia își spune numele la început și apoi numele piesei, ca maneliștii la nunți (”iaaa… Pu-ia-ia, Ca-ca-me-li-aaaa and Pu-la-la Mea-mea vă prezintă melodi-ia-ia Cein-gi-gi”)? Le era frică să nu-i confunde lumea cu Talisman?

PS – mi-e lene să mai scriu și despre Guess Who, singurul rapăr mai prost decît Puya. Muuult mai prost. Și muuult mai fudul. Poate într-un episod viitor.

Astăzi e probă la bac, limba română. Că tot vorbeam ieri de dureroasa transformare a limbii în discuțiile puștanilor de liceu. Aș da orice să fiu într-o comisie de corectare măcar la proba asta. Vă dați seama că degeaba tocesc micuțele, dacă nu știu să scrie ce-au învățat? Nu m-ar mira să văd ceva de genul ăsta prin vreo lucrare:

Eroul s cnstruieshte pintr-un joc d aparențe ji esențe. Aprnt e omu monden, la kre nimic nu i se refuză. În esnță, Fred se dovedește un lucid, un introvestit intlgnt shi fanatic, kre se împlinejte prin pierdere și se elbrează prin scris.
Fiul lui Tănase Vasilescu Lumnrru, industriașu anlfbt conturat d autor în precedentul roman al lui, Ultima noapte de drgst (:X), prima noapte de razboi (x-() diplomat, aviator, sportiv, monden (Libertatea, Clik, Cncn), cu sugcesuri ușor reportabile la sexul (:D:D:D) frumos, Fred are în el o dlicatețe vibrantă (:P), o loialitate camaraderească și acea sensibilitate nervoasă (x-(), cabrată, bn ascunsă însă, a lu eroii radupetrescieni.

Chiar așa, bun roman. Mă întreb cîți dintre viitorii absolvenți de liceu l-au și citit. Mai ales că în cazul ăsta filmul e cam de căcat și nu prea poți să păcălești cu el (ce blasfemie, s-o pui pe nasoala de Maia Morgenstern în rolul doamnei T!). Măcar la Moromeții i-a ieșit mișto lu d’alde Stere Gulea…

Ce ziceam? Așa, da… Nu înțeleg la ce bun mai dau copiii ăștia bacul cînd este destul de evident că marea lor majoritate sînt cretini. Cu cine concurează? Între ei, pare-mi-se. Deci ce avem noi de demonstrat? Nimic. Ce vrem să ne demonstreze ei, stupizii? Nimic. Lăsați-i în plm să învețe o meserie, că serios li se rupe de literatura și matematica voastră. Cînd o să fiu eu ministrul învățămîntului o să propun obligativitatea școlii profesionale. Iată o alegere decentă.

Aseară, zeci de motreni au ales să-şi facă cumpărăturile la singurul supermarket din localitate. Au făcut, aşadar, o coadă mare la singura casă. Am fost acolo, G-YEAH!

Cînd îmi exprim nedumerirea în privinţa numărului suspect de mare de cumpărători activi (adică nu părea nici unul să stea la coadă ca să cerşească ţigări sau să ceară vînzătoarei un foc), o prietenă care încă e obligată să trăiască în oraş îmi explică: „Au luat banii pe 15, de aia e aglomerat”. Şi totuşi, intrăm vitejeşte, cu coşul înainte.

La raionul de mezeluri, o doamnă corpolentă se apropie cu o figură vinovată de tejghea şi spune, suficient de tare cît s-o aud, vînzătoarei:

– Mai puneţi-mi, vă rog, cinci cîrnaţi de ăia de bere, că pe ăia care-i luai înainte îi mîncai cît stătui la coadă*

Am fost impresionat. Imediat, mi-am imaginat-o pe doamna grasă cu cîteva minute înainte, luptîndu-se cu ea însăşi în timp ce-şi staţiona SUV-ul ascuns în pantaloni, la coadă, cu punga de cîrnaţi într-o mînă. „Să mănînc unul, să nu mănînc?…”. Şi mereu ceda şi ajungea aproape de casă fără nici un cîrnat, încă mestecînd ultimul dumicat. De altfel, ar fi frumos ca grasa să fie acolo de la deschiderea supermarketului, tot mîncînd cîrnaţi la coadă şi revenind la „mezeluri” să-şi ia alţii de-o eternitate, ca o zgîrietură grasă pe-un disc de vinil care repetă iar şi iar acelaşi sunet. În curînd, cînd angajaţii supermarketului se vor hotărî să cheme presa, personajul va deveni o mare celebritate şi mii de fani înrăiţi vor veni să o vadă pe doamna grasă din Motru care cumpără cîrnaţi şi îi mănîncă în drum către casa de marcat, de opt ani încoace.

* probabil vă întrebaţi dacă doamna a şi plătit cîrnaţii pe care i-a îngurgitat stînd la coadă. Mă întreb şi eu. Nu e exclus să-i fi mîncat cu tot cu etichetă, ca să distrugă probele.

În timp ce eu mă dau de ceasul morții să discreditez facultățile de stat, alea serioase și cu tradiție, există încă oameni pe planeta Pămînt care merg la Spiru Haret. Mi se pare de necrezut! Este ca și cînd Mahatma Ghandi s-ar chinui să convingă niște băștinași că minele anti-personal sînt de căcat și-n timpul ăsta ei ar detona o bombă atomică. Da, eu sînt Mahatma Ghandi în exemplul ăsta, iar faptul că era gay nu are nici o legătură cu nimic.

Noi am mai încercat să v-o spunem și acum doi ani, cînd a izbucnit scandalul cu nerecunoașterea diplomelor emise la Spiru Haret. S-a aflat atunci că unii studenți aflați în anul 2 sau 3 la Spiru erau, în același timp, la liceu. Asta pentru că la Spiru nu era musai să vii cu diploma de BAC la înscriere, puteai s-o aduci și pe parcursul celor patru ani de facultate. Și bine am zis ce-am zis: nu-ți lăsa copilul să dea la facultate înainte să termine măcar 12 clase. Sau, mai simplu: dacă știi pe cineva care merge la Spiru Haret, ajută-l! Trimite-l la școală! Tot atunci, genialul coleg Mușat (îl regăsiți în film cu fosta lui freză de Beckham în mizerie) a făcut acest filmuleț de largă inspirație. Mai are rost să adaug eu ceva referitor la inutilitatea unei diplome (fie ea și atît de ușor obținută) la Spiru Haret? Cred că mă pot angaja mai ușor cu diploma mea care atestă faptul că am luat locul 2 la simultanul de table desfășurat în redacția Cațavencu cu președintele Federației Române de specialitate.

Dacă vreți, eu vă pot povesti despre căminele de la Spiru Haret. Căminele de la Spiru sînt o experiență pe care Einstein ar fi murit s-o trăiască. Vorbim, desigur, despre călătoria în timp. Să zicem că ieși din metrou la stația Apărătorii Patriei, pe la ora 9 seara. Brusc, pe măsură ce scările rulante se apropie de culme, îți dai seama cum avansezi rapid în timp vreo 5-6 ore. Bucureștiul de 9 seara din capătul Berceniului seamănă cu Bucureștiul de 3 noaptea din Militari. O pungă rostogolită molcom de vînt de-a lungul străzii pustii (ca-n filmele western) și cîțiva proxeneți care, la o adică, îți pot face rost și de droguri; ăsta-i maximu’ de civilizație la care poți spera. Ei, de acolo mai mergi preț de vreo 10 minute, afundîndu-te în marasm, și dai de cămine. În curtea căminelor, călătoria în timp se inversează. De la 6 ore în viitor te întorci cu cîteva zeci de ani în trecut.

Singura deosebire dintre o cazarmă militară și un cămin de la Spiru este că un cămin de la Spiru este mult mai strict în privința regulilor și a disciplinei. O fostă prietenă a stat acolo, o vreme, și îmi era aproape imposibil să mă văd cu ea, indiferent de oră. Străinii nu aveau acces în cămin decît după îndelungi rugăminți și șpăgi babane la gardian. După ora 10 riscam chiar să fiu amenințat cu arma, dacă mă apropiam de intrare. Ăsta era tratamentul pentru outsideri. Dar nici ăia care stăteau acolo nu erau mai privilegiați. Spectacolul unor oameni în toată firea, la 20 și ceva de ani, care își aruncă peturi de bere din fața căminului pe geamul camerei este jalnic. Da, studenții de la Spiru nu au voie să intre cu bere la ei acasă. Și nici cu țigări. Taxa care trebuie plătită pentru a se închide ochii la aceste grozăvii este imensă: cam un pachet de țigări pe produs.

Această formă de dictatură nu poate există decît în statele și la facultățile cu un grad redus de civilizație și inteligență. Ce mi-e Libia, ce mi-e Egipt, ce mi-e Spiru Haret. Genul de oameni cărora nu le trebuie libertate, pentru că nu știu ce să facă cu ea. Dacă vreodată o să sufăr vreun accident cerebral și-o să mă transform într-o legumă, amintiți-mi vă rog să mă înscriu la cea mai tare secție de la Spiru Haret. Nu de alta, dar voi fi bolnav și voi avea și eu nevoie de o bursă.

Mi-am petrecut încă un weekend pe plaiurile natale, la Motru, de aia n-am mai scris. Am fost să-l recuperez pe Ciarli de la bunici. Am fost de 8,4 ori mai sociabil cu vecinii decît eram pe vremea cînd locuiam în blocul ăla. Nu de alta, dar am venit cu mașina spălată și ochelarii de soare de firmă pe ochi, și nu voiam să mă ia drept fițos venit din București în țărănia de acasă. Am ciupit de obrăjori fiecare copil din puzderia care mișuna pe lîngă bănci, am dat mîna cu domnii, m-am pupat cu niște obraji arși și puțind a băutură, și-am întrebat doamnele ce fac, după tradiționalul ”sărumîna”. Apoi, înainte de berea la ”peștișori” cu puștanii de liceu care mă fac să mă simt tînăr cînd mai merg pe-acasă și după fotbalul la sală cu puștanii care mă fac să-mi amintesc c-am fost fotbalist, am coborît cu cățeii în fața blocului.

În dreptul scării, două fetițe și un băiețel de 6-7 ani se jucau un joc foarte ciudat. Îmi consumasem drăgălășenia la venire, așa că nu i-am mai băgat în seamă, dar nu am putut să nu trag cu coada ochiului și a urechii la ce se petrecea. Cei trei stăteau în triunghi, în mijlocul unui elastic care li se întindea pe exteriorul gleznelor. Unul dintre ei zicea, la un moment dat: ”Aș mîncaaa… căcaaaaat… pișaaaaat… vomităturăăăă… căcaaaat…”. Un fel de Nicușor de la Brăilă, doar că mai mic și fără accentul ăla de căcat. În timp ce zicea asta, la un semn pe care nu l-am identificat (sau poate că nu era nici un semn și mișcarea era inițiată de cel care vorbea), copiii săreau brusc cu picioarele în afara elasticului. Cel care rămînea în interior, din cîte am înțeles, mînca (fictiv, desigur) toate chestiile alea urîte, spre imensul amuzament al celorlalți doi. Și gata, ăsta era tot jocul. După cele cîteva zeci de secunde în care se consuma, începea o altă rundă, cu alt vorbitor. ”Aș mînca purooooi, nămooool, balegăăăă, diarieeee, căcaaaat…” Mda, din păcate, inventivitatea copiilor în materie de chestii scîrboase pe care le-ar putea mînca cineva era destul de redusă. ”Căcatul” era, după cum probabil ați observat, recurent. Jocul se desfășura nestingherit, la nesfîrșit, în fața a trei bătrîne zîmbitoare (probabil responsabile de cei mici) pe care nu părea să le deranjeze nici limbajul licențios, nici uimitoarea stupiditate a jocului.

Nu vreau să fiu bătrîn de ăla nostalgic și să rememorez ce jocuri jucam eu cînd eram copil. Mai frumoase, în orice caz. Unele chiar aveau sorginte literară, că le văzusem eu (cărturarul cartierului) prin niște cărți gen Emil și detectivii sau Războiul bumbilor (le recomand pe amîndouă oamenilor cu copii mici acasă). Așa, dar am zis că nu vreau.

Vreau (fără nici o legătură) să salut încă o dată existența terasei ”Peștișori”, de lîngă Casa Sindicatelor (fosta ”de Cultură”, pe vremea cînd se cunoștea semnificația termenului) din Motru. Nimic nu e mai bun decît Bergenbier-ul la halbă îndoit cu multă apă și hamsiile vechi îndoite cu mult ou și usturoi. M-am căcat moale tot weekend-ul, dar zău c-a meritat. Nu, nu fac mișto, chiar îmi fac planuri să mă întorc acolo cît de curînd.

PS – ah, și-am fost și la teatru. Nu chiar la Motru, la Tîrgu Jiu, dar actorii au fost din Motru. Citiți povestea (cu cronica mea de impostor cu tot) în Kamikazele de mîine.

Pagina următoare »