Stiri de can(can)al


Povestea numelui Ardianei era una ciudată. Părinții ei, doi oameni obișnuiți din Găești, își juraseră încă dinainte să se ia că în orice dispută familială vor găsi o cale de mijloc. Cel mai important compromis făcut de cei doi găeșteni fusese chiar numele fiicei. Membră fondatoare a Fan Clubului Adriana Bahmuțeanu din Găești și satele limitrofe, mama își dorise de la început s-o cheme Adriana. Tatăl, pe de altă parte, un strungar care-și impresiona colegii de muncă cu profunzimea lui neobișnuită, ar fi vrut să-i spună Ariadna, aluzie la faptul că în săptămîna cînd lua salariul el purta mereu un ghem de mohair în buzunar pe care îl deșira în drumul către bar, ca să nu mai uite să se întoarcă acasaă. Amintindu-și la timp de jurămîntul făcut cu doar cîteva zile înainte de nașterea fiicei, la nuntă, cei doi s-au sărutat frecîndu-și buricele (obicei tradițional găeștean) și au hotărît: o va fi chemat Ardiana.

Ardiana era o fată nici frumoasă, nici urîtă. Nici grasă, nici slabă. Nici înaltă, nici scundă. Nici deșteaptă, nici inteligentă. Îi plăcea de mică să epateze, deși nu știa ce înseamnă ”a epata”, așa că în clasa a opta își boteză toate părțile corpului în funcție de anumite complimente pe care le primise pentru acele zone anatomice. Ochilor le spuse Mare Tulburată, pentru că olimpicul pe clasă la limba română din liceu (mare amator de Vama Veche early years) îi făcuse odată, sub panoul de baschet din centrul Găeștiului, următorul compliment: ”Ardiana, chit că ai ochii albaștri și adînci ca marea cînd e tulburată, io vreau să te părăsesc fiindcă nu te epilezi și oricum am pe altul.” Apoi sînilor le zise Hăis și Cea, după complimentul pe care-l primise în clasa a cincea, cînd purtase primul decolteu generos, din partea unui coleg mai puțin generos care-și exprimase dorința să-și rezeme ghiozdanul în decolteul ei în timpul orei de sport. În fine, fundului îi zise Cere Pulă, după o glumă proastă a unui flăcău de pe strada ei, care a răspuns exact așa atunci cînd Ardiana l-a întrebat cum i se pare că îi vin blugii pe care doar ce-i cumpărase de la Kenveloul din Tîrgoviște.

Propensiunea către original a Ardianei și dragostea ei pentru goblenuri o propulsară direct în ultimele locuri la taxă ale Facultății de Arhitectură București. Tot atunci, la oraș, și descoperi și apetitul cu totul neobișnuit pentru sex. Libidoul Ardianei era atît de mare încît biata de ea nu încăpea în lifturi mai mici de 5 persoane și era nevoită s-o ia pe scări, la fiecare etaj. Vecinii din cartierul Tei chiar spuneau că, la un moment dat, un taximetrist beat dăduse cu mașina peste Ardiana pe trecerea de pietoni, iar taxiul se făcuse praf, în timp ce fata nici măcar nu se clintise. ”A avut zile, i-a dat în libidou”, șușoteau colegii de cămin pe bloguri, înspăimîntați.

Ardiana combina cu bucurie cele două mari pasiuni și de altfel singurele: sexul și desenul. În timpul fiecărui act sexual desena cu degetul pe cel mai apropiat perete un proiect de clădire. Odată, într-o orgie desfășurată neîntrerupt pe durata a două zile, Ardiana scrijeli pe peretele unei sufragerii din Militari un întreg plan urbanistic pentru un oraș inventat chiar de către ea (inclusiv cele opt magistrale de metrou), în timpul unei duble penetrări. Penetrarea dublă era muza ei. La acea orgie au fost concepuți, de altfel, și gemenii Care L-am Văzut și Am Decît (pe numele lor întreg Ăsta E Cel Mai Prost Om Care L-am Văzut și Am Decît O Viață, Decît O Viață Nu-Mi Ajunge, Decît O Viață Nu-mi Ajunge Să Iubesc), ei înșiși numiți într-un mod creativ după expresiile preferate ale Ardianei și, în subsidiar, după o melodie extrem de gay a formației Holograf.

La rîndul lor, Care L-am Văzut și Am Decît aveau să fie vedetele facultăților unde au aplicat. Numele lor erau mereu pe buzele studenților de la Politehnică, ASE, Spiru, Administrație Publică, Româno-Americană și Limbi Moderne Aplicate. Aici voiam să ajung, de fapt. Ați observat vreodată că toți studenții care au făcut/fac/vor face aceste facultăți au grave deficiențe de exprimare și ortografie?

Mă văd nevoit să întrerup din nou programul obișnuit de texte mișto pe care nu le citește nimeni din cauză că am identificat un focar de prostie extrem de periculos pentru populație în redacția unui cotidian național.

Uite cum stă treaba: eu pe de o parte sînt un cetățean incult comparativ cu cum cred eu că ar trebui să fie un om decent de vîrsta mea. Am o brumă de lecturi executate înainte să devin om serios, cu serviciu și rate la bancă, și cam la asta se rezumă mobilarea mea intelectuală. În total, în viața mea, am fost la patru piese de teatru, și la alea mai mult sau mai puțin obligat. Pe de altă parte, nu am mai citit presă serioasă pe hîrtie (ei se numesc quality, hahaha, bună asta!) de ani buni. N-am simțit nevoia. Știrile din ziarele serioase le pot lua la fel de bine de la televizor sau de pe internet. Mă mai uit doar peste tabloide ca să mă mai amuz, cîteodată. Și, boul de mine, trăiam cu impresia că pe la cotidienele serioase sînt ziariști ceva mai inteligenți decît retardații ăia care scriu în Libertatea, Click și Cancan.

Acestea fiind spuse, vă puteți explica de ce am avut o strîngere de inimă ieri, cînd defecam și am deschis Jurnalul Național (ăla era pe lîngă budă, probabil nu întîmplător) fix la pagina de cultură, unde trona falnică o cronică de teatru. Primul instinct a fost să caut altă pagină, convins că nu am pregătirea necesară să citesc o părere avizată despre artă și cu atît mai puțin una despre o artă la care nu mă pricep. Plus că mă și căcam, ceea ce mi se părea o sfidare la adresa întregii culturi române și a presei aferente acesteia. Dar impostorul din mine a învins și am început să citesc. Nu aveam să regret decizia. A fost o experiență mistică. Toate citatele pe care urmează să vi le dau sînt reale.

Cronica începe așa: ”Urmărind atent spectacolul lui Silviu Purcărete […] descoperi ingredientele de bază ale comediei care conduc la buna dispoziţie.” Oau! Deci asta e exprimare de doamnă de la Jurnalul care scrie cronici de teatru?! Oaaau! Să citim mai departe, mai vrem, mai vrem!

Cunoștințele autoarei despre comedia care stîrnește buna dispoziție sînt mult mai profunde decît v-ați putea închipui, după cum ni se relevă în paragraful următor: ”[…] publicul e martor la situaţii amuzante. Auzi vorbe de duh ce provoacă râsul spontan, vesel, râsul comic.” Deci cronicara de teatru Maria Sârbu a descoperit nu doar rîsul vesel, ci chiar rîsul comic! Destul cu rîsetele tragice, triste. E timpul să mai rîdem și la ceva comic și vesel, în pizda noastră! O comedie care să ne conducă la bună dispoziție prin rîs vesel și comic, cam asta am dori, dacă se poate. Mai aveți bilete la așa ceva? Ce bine!

Continuăm cu un clișeu frumos care sună cam la fel de stupid și la fotbal (vezi ”bagheta antrenorului”, sic!). Cică: ”Am amintit doar „secvenţe” din „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, spectacol în care cei trei interpreţi sunt în vervă datorită baghetei regizorale a lui Silviu Purcărete şi datorită aptitudinilor lor artistice.” Maică născătoare, ce exprimare de elev de clasa a patra rămas corigent la toate materiile scrise pe caiete de dictando! Deci sînt în vervă datorită aptitudinilor lor artistice, zici, Mario? Aham! Zi să-i fuți în cur pe mă-sa!

Încheiem, inevitabil, cu ghilimelele. În textele idioților, ghilimelele ocupă un loc aparte (ca și puncte-punctele și majusculele, dar parcă mai aparte decît astea). Idioții care scriu folosesc ghilimelele atunci cînd simt nevoia să sublinieze faptul că au folosit un anumit cuvînt fie cu un alt sens decît acela care-ți vine primul în minte, fie într-o construcție care are pretenții de procedeu aristic. Sigur că nu e nevoie de ele. Doar că idioții simt o pornire lăuntrică să strige: SÎNT INTELIGENT! TE-AI PRINS CE-AM VRUT SĂ ZIC? CA SĂ FIU SIGUR CĂ ÎNȚELEGI CĂ E CEVA INTELIGENT LA MIJLOC, ÎȚI PUN NIȘTE GHILIMELE! IA VEZI, ACUMA TE-AI PRINS? VEZI CÎT DE INTELIGENT SÎNT?! Dar să căutăm ghilimelele în textul idioatei în discuție, pe nume (poate mă repet, n-o cunosc, sper să nu fie vreo rudă îndepărtată) Maria Sârbu. Deci avem încă din titlu: Mălăele şi Mihăiţă, în „deliciul” teatral semnat de Purcărete. Mergem mai departe: Am amintit doar „secvenţe” din „Femeia care şi-a pierdut jartierele” (aici chiar n-am înțeles de ce a pus secvențe între ghilimele, mă rog). Iar din asta care urmează n-am înțeles nimic, decît că erau două ghilimele importante: Mişcările, grimasele, interpretarea cupletelor, replicele „delicioase” sunt asociate cu „mobilitatea” mobilelor, decorul având o funcţie scenică bine determinată în spectacol şi care funcţionează de minune.

În mod normal, ca să-mi justific titlul violent, ar fi trebuit să citesc mai mult din ziar. Dar, oricît de corect aș fi încercat să fiu față de restul redacției, n-am mai putut nici măcar să încep vreun alt articol. Mă gîndeam mereu cu teamă că tipa care scrie cronica de teatru este, probabil, intelectuala redacției. Că doar n-or trimite femeia de serviciu să facă cronici de teatru. Logic, no? E Maria, dragă, tipa de la cultură! Să ne ferească domnu de ăia de la sport!

Îmi și imaginez o discuție între vecinii din provincie (soto e din provincie!) ai Mariei, la vederea (că nu cred că ar și citi-o) acestei magnifice cronici. ”Ia uite, asta nu-i Maria a lu Sârbu de la patru?” / ”Ba da, aia e, s-a apucat să scrie cronici de teatru” / ”Tiii, și ce proastă era! Bravo ei!”.

Aveți tot articolul aici. Distracție!

„Oau, și o să plecați decît cinci zile cu mașinile și o să vedeți atîtea chestii ca lumea, oau!”. Asta a spus Ana cînd a auzit că plecăm pe drum. Ana n-a folosit în viața ei cuvîntul ”doar”. Mint. L-a folosit decît la expresii de genul ”doar n-o să mi-o bagi și-n cur acum, nu?!”, pentru că ”decît” nu mergea acolo, oricît și-ar fi dorit. Dar Ana este foarte frumoasă. Și ochii ei mari și migdalați deveniseră mai mari și mai migdalați cînd ne-a auzit povestind despre excursie. ”Și mergeți decît voi șapte?”. ”Da, Ana, mergem decît noi.” Și-i zîmbeam binevoitor. Ana este foarte frumoasă.

”Și v-ați uitat și voi pe internet să vedeți pe unde mergeți, ce să vizitați?”. Ana merge în țări străine ca să viziteze. Nu pentru că ar fi avidă de cunoaștere, ci pentru că așa a auzit că ar face lumea. VIZITEAZĂ. ”Dar noi nu vizităm, Ana. Noi mergem cu mașina, pe jos, cu autobuzul și cu bicicleta. Și ne uităm în stînga și-n dreapta. Nu vizităm nimic, n-avem timp.” Ochii Anei rămîn la fel de mari dar sprîncenele îi coboară dezamăgite înspre pomeți. ”Cum, nici un muzeu?”. ”Nici un muzeu, muzeele și castelele sînt de căcat. Noi vrem să vedem blocuri și străzi frumoase”. Sprîncenele gata arcuite ale Anei se arcuiesc și mai mult, a mirare: ”Decît blocuri?…”

Da, blocuri. Și o să mergem noaptea cînd drumul e liber și cînd aerul condiționat e inutil. Și-o să deschidem geamurile și-o să mirosim pe unde trecem, pentru că e prea întuneric ca să vedem. ”Știi ce frumos e să miroși, Ana? Mirosul e cel mai de preț simț al omului! Uită de ochi și urechi, n-ai ce face cu ele!”. Și Ana zîmbește politicos și întreabă retoric, cu un surîs irezistibil pe buzele perfecte și cu siguranța pe care numai fetele frumoase o pot avea atunci cînd schimbă subiectul pentru că n-au înțeles despre ce se vorbea pînă la momentul respectiv: ”Aha, mergeți decît noaptea?”.

”Decît noaptea, da.” Și-o să mîncăm senvișuri din pecouri părăsite, și-o să ne pișăm pe roți, și-o să dormim unii peste alții, și-o să ne facem glume proaste pe drum, și-o să urlăm ca proștii, și-o să ascundem fînul în capacele de la roți. Autostrăzile vor fi trecute pe numele noastre și dacă cumva luăm vreo amendă nu o să știe nimeni. Noi, decît.

Imbatabil. Pentru secretara care nu vrea să și-o tragă pentru o mărire de salariu, pentru nevasta care nu înțelege că ți-ai tras-o cu secretara (în caz că ea a vrut), pentru criticii lui Irinel Columbeanu, pentru proces (în caz că tipa pe care ai hărțuit-o și/sau șantajat-o s-a plîns poliției):

Hugh Hefner are 85 de ani și a (pretins că) făcut sex cu mai toate playmate-urile pe care le-a promovat în propria revistă (majoritatea cu circa 60 de ani mai tinere). Ba cu una a vrut să se și căsătorească recent, dar tipa l-a părăsit în ziua nunții, așa că Hugh a apărut la televizor (pe CNN!) cu cele doi noi iubite ale sale. Și a vorbit foarte serios despre relația dintre ei și a spus foarte sincer că da, face sex cu domnișoarele, că doar sînt împreună. Iar Piers Morgan și-a păstrat în tot acest timp o față serioasă, ba chiar nu dădea semne că ar detecta ceva penibil în toată povestea.

Dacă Hugh Hefner poate și e și promovat intens pentru asta, noi de ce nu am putea? Să curgă banii și influența and the bitches will soon follow. Iuhuuu! Hei, voi, misogini!

No comment aici. Găsiți un text mai (pe) lărguț mîine, în revista Kamikaze. La toate chioșcurile necontrolate de Vântu. Tu-du-du-duuum!

Hoț Couture de Motru

Click ca să vedeți mai multe poze de la Sfîrșitul Modei.

(mai mult…)

Oraşul în care m-am născut este mai tînăr decît taică-miu. Fără mişto. Căutaţi „Motru” pe Wikipedia dacă nu mă credeţi. Sau mai bine citiţi această istorie a localităţii, poveste absolut reală care pînă acum a mai fost consemnată doar de către un columbian beat pe pereţii gării Strehaia, cu degetul plin de rahat de om:

Era 1966. Daddycool nu cunoştea deloc geografia regiunii. Ştia doar că spre miazănoapte se întinde un lanţ de dealuri de netrecut şi că spre miazăzi era un rîu. Pe acel rîu, strămoşul său, Sir Francisc Drake, se amuza punîndu-şi sclavii să-i prindă mrene între buci. Daddycool şi oamenii săi, însoţiţi de femei cu mustaţă, copii şi alte dobitoace, cu tot felul de unelte şi trenţe, trecură dealurile în căutarea unei ieşiri la mare. Din nefericire, habar n-aveau în ce direcţie trebuia să fie marea. Comuniştii nu le spuseseră. După ce-şi petrecură 20 de luni investigînd muşchiurile copacilor şi încercînd să-şi amintească de la geografia de-a treia din sat ce punct cardinal indică acesta, renunţară la întreprinderea lor. Atunci Daddycool îşi apucă bumerangul pe care-l găsise pe drum şi zise cu voce tunătoare: „O să arunc acest bumerang şi fie ca acolo unde el se va opri să ne aşezăm şi noi şi să construim primele case ale viitorului nostru oraş!”. Şi aruncă bumerangul, iar acesta, spre surprinderea tuturor, se întoarse înapoi. Atunci întemeiară localitatea Motru exact pe locul în care se aflau, înfigînd un steag cu chiloţi albi cu dîre negre într-un bălegar din zona unde acum puteţi găsi ceasul din centru. Nici un locuitor nu-şi cunoştea vecinii cu exactitate. Ştiau că spre miazăzi se întindea o zonă de smîrcuri acoperite cu un strat de vegetaţie deasă, apoi universul vast al prostiei olteneşti imense care, după spusele ţiganilor (cei mai vechi prin părţile locului), nu cunoştea margini. Da, prostia vastă era pe atunci o formă de relief şi se prelungea spre apus printr-o  întindere de ape fără orizont, în care trăiau cetacee cu piele fragedă, cu cap şi trunchi de femeie, care-i rătăceau pe navigatorii ce încercau să fugă la sîrbi cu anvelopa de IMS prin seducţia nefastă a mamelelor lor enorme, dar lăsate. Multă vreme predomină ideea că Motru era aşezat pe o peninsulă, după harta cu totul arbitrară pe care o desenase Daddycool la întoarcerea sa dintr-o expediţie prin crîşmele din apropiere. Oricît ar fi mers, însă, şi în orice direcţie, motrenii nu reuşiră să descopere vreo altă urmă de inteligenţă în zonă, aşa că o luară de la zero cu propriul oraş. Aveau mult de lucru. Lumea era atat de recentă încît multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.

Revenind în prezent, ţin să vă informez că în acest weekend se împlinesc fix 45 de ani de cînd Daddycool şi gaşca lui de mineri înnăscuţi au cucerit acel bălegar situat cu cîteva sute de metri mai la nord de rîul cel poluat. Întreaga suflare motrenească celebrează, începînd de azi, Zilele Motrului, cu corturi, mici, bere şi muzică proastă, în parcul de lîngă primărie. Vin oameni îmbrăcaţi în cele mai bune treninguri de prin toate satele din preajmă şi vă mărturisesc că am văzut pînă şi un Golf 3 break alb cu număr de Brăila. Luni o să vă relatez mai pe larg ce anume se va petrece azi şi mîine în superbul parc fără pomi unde s-au adunat deja tiribombele. Rămîneţi pe recepţie.

PS – din păcate, îmi amintesc acum că nimeni din Motru nu citeşte aceste lucruri de o valoare inestimabilă pentru localitatea de care ei înşişi aparţin. Şi nu (numai) pentru că nu mi-ar citi blogul, ci pentru că majoritatea nu citesc deloc, unii chiar pentru că nu ştiu. Îi provoc, pe această cale, pe oamenii din Motru care citesc asta să lase un comment în care, ca să-i cred că-s din părţile locului, să spună care-i cel mai bun loc de futut în maşină din împrejurimi.

Într-o efuziune de moment, cunoscutul troll Ștefan Radu (zis Rin Tin Tin și Băpulă) a invitat-o pe scriitoarea Lorena Lupu (zisă și Morena Mopu și Fă) la teatru*, afirmă surse apropiate celor doi.

În apărarea lui, domnul (mă rog) Radu a avut de spus, via Facebook: ” Era un concurs cu bilete. În plus, nu sînt posesor de VW Polo model 2001!”. Indignată peste măsură, domnișoara Lupu a reacționat: ”Da, da, aşa zic toţi tupă refuz. „Era la mişto”, „eram beat”, „era vineri”.”

Îngroziți numai de posibilitatea ca această știre să se transforme în realitate, vecinii celor doi, precum și oamenii care merg la teatru în general, au anunțat organizarea unui miting de protest în fața TNB. La miting va fi arsă pe drug o păpușă cu chipul lui Ștefan Radu, iar una care o întruchipează pe Lorena Lupu va fi spînzurată, în mod simbolic, de pula calului lui Mihai Viteazul.

* sper c-am scris bine cuvîntul.

UPDATE: contactat ulterior de redacția mantzy.ro pentru a comenta știrea, naționalistul maghiar Csibi Barna ne-a declarat: ”Lorena Lupu orális szex, nacionalista szennyezett.”

Pagina următoare »