Stiri de can(can)al


Nu sînt bun la socializare. Charlie, cățelul meu, intră mult mai ușor în vorbă cu cîinii decît intru eu (sau decît aș vrea să intru) cu oamenii. Cînd vede un cîine mai aproape de 100 de metri, face mereu la fel: dă intens din coadă cu tot corpul, scheaună prelung, după care se repede spre el cu salturi hilare, mai mult înalte decît lungi, cu scop jucativ. Nu mai zic că mi-a depășit toate recordurile și bagă cățelelor nasul la labii în primele două minute.

Problema, după cum vă spuneam, nu e Charlie, ci eu. Pasiunea cîinelui meu pentru interacțiune mă obligă și pe mine la dialogat cu cetățenii, în cazurile în care potăile cu care se joacă sînt însoțite de stăpîni. Invariabil, are loc următorul schimb de replici:

Stăpîn 1: Bună ziua… (nu-l privește pe celălalt în ochi, se uită la cățelul acestuia zîmbind încîntat, oricît de urîtă ar fi javra) Ce e, băiat?
Stăpîn 2: Da, băiat. (sau ”Nu, fetiță”, mă rog). Al dumneavoastră?
Stăpîn 1: Tot băiat…

La fel de invariabil, fiecare dintre cei doi împărtășește celuilalt cîte o curiozitate (sau o preferință) a propriului cățel, pentru ca ăla să se mire. Totul se petrece de obicei într-o atmosferă ușor apăsătoare. E clar că acei doi oameni nu ar fi vorbit niciodată unul cu celălalt dacă s-ar fi întîlnit întîmplător pe stradă, fără să fie însoțiți de cîini. Apropierea forțată îi jenează pe amîndoi și se materializează în dialoguri penibile. De aceea eu propun ca și stăpînii cîinilor să-și miroasă genitalele atunci cînd se întîlnesc, ca gest suprem de politețe și de comuniune cu animalul. E drept că, uneori, genitalele stăpînilor de cîini miros și fără să te apropii.

PS – există o legendă urbană conform căreia ai putea agăța cu cățelul. Credeți-mă pe cuvînt, eu am cel mai simpatic cățel și n-am decît o jumătate de agățare la activ. Adică mi-a dat numărul de telefon dar, din păcate, îmi citea blogul. Caz închis.

Gata, corporatiștilor, v-ați întors la serviciu? Bun. Ne-a fost dor de voi. Știți doar că internetul nu e la fel fără milioanele de hipsări care trolează de la firmă, prefăcîndu-se că muncesc. Hai, că pariez c-o să citiți asta. Este despre sex, sex pe bani și sex cu vedete din șoubiz. Cred că de data asta va comenta chiar și Lorena, încercînd să sugereze că ar fi, cumva, și cazul ei. N-o credeți.

Invidia nu-i un sentiment care mă încearcă prea des. Ieri, însă, am fost invidios pe bărbații bogați. Să vă explic.

Sexul pe bani nu-i nici el o activitate pe care s-o fi experimentat de multe ori. Și totuși, trebuie să recunosc că, uneori, prea mult sex gratis te poate face să-ți dorești să plătești pentru acest serviciu. E ceva romantic, delicat și extrem de excitant în gestul de a plăti o femeie pentru a-ți satisface favoruri sexuale sau, după caz, pentru a o fute. Important e să ai impresia că ea o face exclusiv pentru bani și că, în mod normal, nu s-ar fi futut cu tine nici moartă. Dacă ești om normal (adică unul căruia îi este frică de pîrnaie), ăsta este cel mai apropiat lucru de viol pe care-l vei trăi vreodată. Fuți o femeie care nu vrea să se fută cu tine. Minunat! Faptul că o și plătești, pe deasupra, accentuează umilința ei, care-i direct proporțională cu plăcerea ta. Prietenele și nevestele nu pot înțelege asta vreodată. Ele vă vor spune: ”Fir-ai al dracului de nenorocit, dai banii la curve care mai sînt și mult mai nasoale ca mine! EȘTI OBSEDAT SEXUAL, SAU CE?”. Sigur, prietenele și nevestele sînt proaste. Îți trebuie multe perechi de coaie ca să le spui că DA, sexul plătit cu o femeie mai nasoală poate fi mult mai mișto decît sexul gratis cu ele. Și multe perechi de neuroni ca să le și explici de ce. Dacă mai era vreuna care nu înțelegea chestia asta, sper că a băgat acum la cap.

În fine, vă povesteam despre invidia mea. Ea a intervenit într-o etapă superioară a sexului pe bani: sexul pe bani cu vedete. Cei care aveți chiar și cele mai mici legături cu șoubizul știți, probabil, că este o practică frecventă. Greu de demonstrat, ce-i drept, dar unanim recunoscută. O mare parte dintre vedetele feminine care apar la televizor se fut pentru sume de bani care variază, exact ca la curvele mai ieftine, în funcție de aspectul și notorietatea respectivei. În multe cazuri se cunosc chiar și tarifele. Plecăm de la cîteva sute de euro pentru o anonimă care a cîntat o dată la Măruță și de două ori la Răzvan și Dani și ajungem pînă hăăăt, către 10.000 de euro pentru o super-vedetă ceva mai cunoscută (și mai slabă și mai bună) decît Teo Trandafir. În această ultimă categorie, plata se face foarte discret, prin transfer bancar, iar actul se săvîrșește undeva departe de granițele României, după ce în prealabil marfa a fost preluată cu un avion/elicopter personal. Vorbim, desigur, de prețul unei partide. Nu știu dacă taxează la oră, număr sau noapte, dar nu cred că este un detaliu esențial. Tot ca și la curvele ieftine, în industria aceasta a șoubizului există proxeneți care plătesc pentru mediatizarea intensă a fetelor lor, crescîndu-le astfel cota pentru oamenii care sînt dispuși să plătească de 30-40 de ori mai mult doar pentru că domnișoara (pe care o puteau găsi și pe anuntul.ro pînă mai ieri) a început să apară la televizor.

Ei, un om de ăsta vreau să mă fac și eu. Cred că-i magnific să plătești bunăciuni cu aere de vedete pentru sex. Cred că e singurul lucru din lume de care aș putea deveni dependent. Și sufăr îngrozitor că nu am banii necesari. De aceea, domnu Tatulici, v-aș ruga din nou să ajutați un biet amărît care nu consumă carne și nu-și permite un futut de calitate cu un teledon la Realitatea TV. Aș vrea să strîng bani măcar pentru o vedetă de talia Monicăi Bîrlădeanu. Sau a Andreei Marin. Sau a lui Kate Middleton. Sau hai, măcar una cam ca Cream așa. Ajutați un suflet amărît și niște coaie pline!

Poate dacă nu se întîmpla acum o oră nici nu aș fi povestit. Sînt încă sub impulsul momentului, practic e o relatare la cald, cum ar zice Ionel Stoica.

M-am întors acasă de la serviciu, plus vreo trei beri. Merge să bei vineri seara cînd mergi cu mașina în București. Se merge bară la bară, oricum toată lumea lovește pe toată lumea, așa că nu se străduiește nimeni să-ți pună fiola în caz că-l pocnești pe vreunul. Ajung. La intrarea în scara blocului, o duduie suna aprig la interfon. Deschid ușa cu cheia mea și-o invit în scară. Zice mersi și urcă la același etaj cu mine. Începe să sune la fel de obidită la ușa de vizavi de-a mea. N-o bag în seamă. Între timp scot cățelul și mă întorc, după vreo 10 minute. Tipa – tot acolo. Bărea cu pumnii în ușă și urla la mamaie-sa. Gentlemanul din mine intervine:

– Dacă vrei, poți să aștepți la mine pînă vine.
– Ahhh, nu pooot… Știi, am un prieten foarte gelos.
– Pot să te asigur că nu e la mine acasă, zic eu, cu aer vădit spiritual.

Ea nu apreciază spiritul, ceea ce mă surprinde, pentru că spiritul meu e unul de neam prost, greu de ignorat. Așa că o analizez mai bine. Păr cîrlionțat, machiaj puțin în exces, ten suspect de măsliniu, trăsături frumoase, pierce-uri răspîndite neomogen pe suprafața feței, pînă înspre urechi. Cur mișto, țîțe incerte. Blugi vag cocălărești, cu niște dîre albe. Nu mai țin minte cum a spus că o cheamă. Niciodată nu țin minte nume, cînd fac cunoștință cu cineva. Le rețin doar de la a doua înștiințare. Dar mă rog, nici nu cred că e relevant numele. Zice:

– Nu-i vorba de asta, dar dacă mă vede bunică-mea sau un tovarăș de-al lui că ies de la tine sau ceva…

Aha, îmi zic. Folosește cuvîntul ”tovarăș” pentru un amic de-al lu’ gagică-su. Fac repede profilul băiatului în minte. Un tip care folosește termenul ”tovarăși” pentru prieteni are BMW, blugi deschiși la culoare, geacă de fîș lucios, cercel în cel puțin o ureche, freză udată generos cu gel și, din păcate, e mai înalt și mai masiv decît mine. Calculez riscurile și hotărăsc că merită jucat. Dau să intru și-i zic din ușă:

– Totuși, dacă te răzgîndești pot măcar să-ți dau un pahar de suc.

Se răzgîndește. Cică bine, hai că vin. Stăm în bucătărie. O întreb, la fel de spiritual, dacă vrea cola cu whiskey sau cu vodcă. M-așteptam să spună că vrea simplu, fără beutură. Dar zice că cu whiskey. După un pahar de whiskey cu cola i-am pus mîna pe picior. Mi-o dă la o parte și iese să mai verifice ușa bunică-sii. Se întoarce spășită. Îi mai torn un pahar și de data asta nu-mi ia mîna de pe picior.

Nu intenționez să fac aici proză erotică. Știți doar că sînt capabil. Așa că sar peste punctul culminant. Voiam doar să marchez pentru posteritate un moment de povestit din viața mea. Probabil că îmi voi îmbunătăți povestea pe măsură ce se va sedimenta și, peste doi-trei ani, va suna mai mișto.

PS – Pentru cei care insistă, ne-am futut lîngă și, la un moment dat, chiar pe masa din bucătărie. La o schimbare de poziție, în mod cu totul excepțional, i-am introdus-o absolut din greșeală în anus. Mi-am dat seama mai tîrziu de eroare, cînd mi-a spus ea că nu se aștepta la o asemenea impertinență din partea mea. Nu părea, totuși, foarte deranjată. Ulterior s-a dus pînă la baie, a mai încercat o dată ușa bunică-sii fără succes și-a zis că se duce acasă. Distrat, am condus-o pînă în ușă și, cînd se pregătea să coboare scările, i-am cerut numărul de telefon.

– Nu se poate, zice. Ți-am spus deja că am un prieten foarte gelos…

Acum fix un an (hai, un an și ceva), plecaserăm de la Cațavencu și ne montam de zor mobilă de la IKEA în primul nostru sediu, cel de pe strada Ion Bogdan. Între două cuie bătute făceam ședințe înghesuite, stînd cîte doi pe-un scaun și chiar pe jos, ca să ne gîndim la chestii oarecum stringente, cum ar fi numele noii reviste pe care voiam s-o scoatem în maximum o săptămînă. Nu aveam mai nimic pregătit și stăteam destul de prost cu moralul, mai ales că aveam vreo cinci laptopuri în total și net pe stick-uri de la Vodafone. Intram rar pe messenger, cît să-mi mai fac curaj. Dar, în acele zile, aproape de fiecare dată cînd apăream online eram abordat de Alin Ionescu, un fost coleg de la Cațavencu, care mă asigura cum n-o să facem căcatul praf cu Kamikaze, n-o să vindem mai mult de 5.000 (chiar insista pe cifra asta) de exemplare, o să murim de foame și, mai mult ca sigur, o să ne desființăm după cîteva apariții. Nu știu dacă era previziunea lui sau una preluată din alte surse. Cert e că era atît de sigur de ea încît m-a provocat de cel puțin 29 de ori (cam așa) să ținem un pariu pe o sută de euro: el zicea că nu o să vindem mai mult de 5.000 de exemplare la primul număr. Pînă la urmă, mai mult ca să scap de gura lui și să mă întorc la aranjat scaune Ikea pe considerente sănătoase, Feng Shui, am ținut pariul.

Ei, aflați că, de unde în zilele alea mă aborda cel puțin o dată pe zi, de cînd am ieșit cu primul număr, n-am mai vorbit cu Alin Ionescu. Mai mult, nici nu l-am mai văzut online pe mess. Văzînd că nu se oferă să-și respecte pariul pentru care tot el insistase atît, l-am lăsat. Dar acum, că s-a făcut anul, m-am gîndit să-i reamintesc. Mai ales că, de un an încoace, colectivul de acolo încă se automotivează săptămînal că sîntem pe cale de desființare.

Aveți mai jos vînzările Kamikaze (conform BRAT; în curînd promitem căvor fi mai mari) și schimbul de mailuri cu Alin:


Dacă tot nu-mi văd banii, măcar să-mi manifest aici bucuria victoriei, zic.

PS – succes pe 3 mai, la licitația pentru brandul Cațavencu, după ce se pronunță falimentul. Sfatul meu este să luați mai mult la voi, că umblă vorba prin piață că niște oameni cu bani din PD-L sînt pregătiți să liciteze sume măricele (aștept să fiu citat dacă e preluată informația, aviz realitatea.net). Și dacă nici noi nu știm ce se întîmplă la PD-L, nu mai știe nimeni… 😀

PRECIZARE:  ce vedeți acolo, treișpe mii și ceva, e tirajul mediu pe martie (pe 3 numere). Primul număr s-a vîndut în vreo 25.000 de exemplare.

Trei polițiști din Vaslui au fost arestați preventiv pentru că ar fi racolat eleve de liceu și le-ar fi obligat să se prostitueze. (sursa: Realitatea TV).

Dom’le, uite ce e. Rîd colegii de mine că de la facultatea de jurnalism am rămas cu două lucruri: piramida inversată și teoria aia că nu-i știre cînd un cîine mușcă un om, ci invers, cînd omu latră la cîine. Și chiar au dreptate. Eram tentat să spun c-o știu și pe aia cu afacerea Watergate, dar p-aia o știu din filmul cu Redford și Hoffman, nu de la facultate. Revenind, pe-a doua teorie aș vrea să o aplic și aici. Ce-i nonsensul ăsta? Cică ”eleve din Vaslui au fost OBLIGATE să se prostitueze”! Ce prostie! Ca și cînd ai spune că trei polițiști de la paza de coastă din Sulina sînt cercetați pentru că au obligat mai mulți rechini să înoate. Sau trei figuranți îmbrăcați în polițiști de la Antena 1 l-au obligat pe Bendeac să fie gay. Plus că e o știre negativă. M-am săturat de televiziunile astea care văd mereu jumătatea goală a paharului.

Iată ce tip de știri visez eu să văd la Realitatea: trei polițiști din Vaslui au fost decorați și avansați în grad după ce au obligat mai multe eleve de liceu din localitate să NU se prostitueze.

ÎNTREBARE PENTRU CITITORI: credeți că există cineva din Vaslui care nu s-ar prostitua, dacă i s-ar oferi șansa să o facă? Nu am investigat cazul, dar sînt convins că-i bătaie mare pe locurile de prostituate din Vaslui. Proxeneții cred că au departament de HR și țin concursuri serioase de angajare.

– Și zi, fată, de ce-ai rămas în Vaslui pînă la vîrsta asta?
– Of, mi-e și rușine să-ți zic… Am picat de patru ori la interviul pentru un post de prostituată
– Și nu dai, fată, la Spiru Haret?
– Da’ ce crezi, fată, că io-s proastă, nu pot să fac o prostituție la zi?
– Of, îmi pare și rău că eu m-am angajat ca proasta aci, la primărie, în oraș…
– Da’ chiar voiam să te întreb, tu de ce n-ai terminat prostituția? Te-au luat în armată, haha?
– Nuuu, pe mine m-au respins din prima c-au auzit că mă fut pe gratis (începe să plîngă, iar cealaltă o îmbrățișează)

Sînt dat peste cap. S-a despărțit prea multă lume în ultima vreme. Moni și Irinel. Pepe și Oana. Lăcă și Steaua. Meme și Becali. Anja Andersen și Oltchim. Doi prieteni de-ai mei. Ilinca Vandici și Marica. Mutu și cocaina (neverificată). Eu și Emma Stone. Frații Coen și bășinile pseudointelectuale.

Se pregătesc Craiva și Liga I, redactorii Cațavencu și numele Cațavencu, probabil Prigoană și Bahmuțeanca.

PS – cine dă un link cu melodia dedicată Oanei pe care a cîntat-o Pepe la bingo primește un premiu surpriză. Nu de alta, dar e superbă. Încheie perfect și sintetizează la fix o relație frumoasă.

M-am dus la un film. Încă o adaptare după Romeo și Julieta. O animație jenibilă, pentru pizde fetițe proaste.

E atît de ușor să parodiezi povești mișto. Să parazitezi munca unor oameni creativi cu labele tale look alike. Eu aș interzice parodiile și remake-urile după capodopere. Nu-i corect, e ca și cînd Shakespeare s-ar căca și un constipat i-ar fura căcatul, ar face și el două bobițe lîngă și ar zice: ”ia uitați-vă ce căcat mișto am făcut!  E după Shakespeare…”

Oricine poate s-o facă. Chiar și eu. Vă dau parodii și adaptări după Romeo și Julieta pînă mîine. Am, de exemplu, o poveste cu un Romeo cocalar, fără școală, minte sau job și o Julieta dintr-o altă lume (o să vedeți în text din ce lume) pe care el o alintă ”bagaboanto” cînd îi cîntă noaptea sub balconul acoperit cu termopan. Dar acum plec în oraș, deci vă povestesc cînd vin. Stați pe-aici.

« Pagina anterioarăPagina următoare »