Stiri din Universuri paralele


Liniștea care se lăsase peste București în noaptea aceea era profundă și apăsătoare. Și nu întîmplător. Cu cîteva ore înainte, poliția făcuse numeroase razii în care ridicase de pe stradă după cum urmează: prostituatele, peștii, drogații, corporatistele grase, cîinii vagabonzi de talie mică (cei mai gălăgioși – n.r.), motocicliștii, bețivii și mai ales pe Arhi (zis și Cei-Trei-Blogări-Arhi), ale cărui mațe deranjau opt cartiere din zona de Est a Bucureștiului cu ghiorțăitul lor infernal care începuse să erupă atunci cînd Arhi își autoimpusese o cură de slăbit draconică bazată pe mîncatul înainte de 3 noaptea a DOAR două șaorme fără legume și cu mai puțin sos. Mari.

Bucureștiul tăcea chitic și asta îi convenea de minune. Se ocupase de tot. E drept, și celălalt membru al clubului îl ajutase un pic, aranjînd ca toate luminile din oraș să fie stinse, pentru ca EL să nu întîmpine obstacole în drumul pe care urma să-l facă. O călătorie care va fi fost istorică. Urma să treacă pe lîngă fiecare panou electoral cu chipul lui din oraș. Și să-l cinstească cum se cuvine.

Își aranjă atent pelerina turcoaz de camuflaj, apoi își alinie cel mai lung fir al bretonului la o anumită cută a frunții, așa cum îl învățaseră cei 29 de consilieri de imagine. Și porni. Grațios ca o gazelă, cu pas moale de felină și lene uriașă de urs aflat în perioada de hibernare. Prima oprire: uriașul panou cu chipul lui din Piața Alba Iulia. Acolo va săvîrși prima faptă. O infracțiune pentru unii, dar el știa că o face pentru supuși. Pentru electorat. Pentru oameni. Pentru posteritate.

Prietenul său avusese grijă ca panoul cu chipul său să fie singurul obiectiv luminat din zonă. Se apropie de el zîmbind larg, uitînd pentru o clipă că trebuie să se ferească și ieșind din linia de boscheți care-i asigura camuflajul. Fu văzut de un cerșetor care scăpase de vigilența poliției pentru că se deghizase, vrînd-nevrînd, în profesor (n.r. – glumă de Antena 3, vreau primă, domnu Felix!).

– Doamna Dana Războiu, sînteți chiar dumneavoastră?! exclamă cerșetorul picînd în genunchi și închinîndu-se. Cerșetorii îi idolatrizau pe cei de la Kanal D. Erau, de altfel, singurii care se uitau la acest post. Erau mulți, dar nu ajutau cu nimic cifrele de audiență, pentru că se uitau în grupuri de cîte 30-40, în vitrina unui magazin de electrocasnice care avea una dintre plasmele expuse (de obicei cea mai mică și mai de căcat) dată pe Kanal D.
– Nu sînt Dana Războiu, șuieră EL printre dinți și îl ucise pe cerșetor într-o clipită dîndu-și părul la o parte și arătîndu-i URECHEA-PE-CARE-DACĂ-O-PRIVEȘTI-ÎN-OCHI-MORI, adică cea dreaptă, nu pe aia stîngă, mai puțin periculoasă, numită și URECHEA-PE-CARE-DACĂ-O-PRIVEȘTI-ÎN-OCHI-FACI-APĂ-LA-GENUNCHI.

După eliminarea cerșetorului, se putu concentra în totalitate la panou. Își zîmbi sieși larg și chiar făcu un gest scurt de salut cu mîna. Jenat puțin de această intimitate nesănătoasă cu propria poză, scrută împrejurimile în căutare de intruși. Nici un suflet pe o rază de cîteva sute de metri. Putea să treacă la treabă. Desfăcu singurul nasture care-i ținea pelerina în jurul corpului și într-o secundă fu gol cum îl făcuse maică-sa. Și la fel de lipsit de păr, pentru că se epilase complet pentru acest eveniment. Își depărtă mîinile de corp și trase adînc în piept aerul poluat și mirosind a mici. Era pregătit. Își apucă sfios penisul cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta se mîngîia pe testiculele mici și lucioase de virgină. De virgină cu testicule mici și lucioase. Și, privindu-se fix în ochii imenși și calzi de pe panou, începu să se masturbeze violent, cu gemete, într-o uitare de sine absolută. După doar 30 de secunde de infinită plăcere, un strigăt tăie noaptea și cheful:

– Crin, ce mă-ta-n cur faci acolo?!

În spatele lui stătea măreț, cu urme de pernă pe obraz, celălalt membru al clubului: Oprescu cel Groaznic de Șmecher. (VA URMA)

Dacă Viena e plictisitoare și plină de proști, Budapesta recunosc că m-a impresionat. Mi-a plăcut atît de tare încît o să militez pentru cedarea Ardealului ungurilor. Dar ce zic eu Ardealul? Să le cedăm toată România! Noi le dăm peisaje și resurse naturale, ei ne dau cultură, civilizație și (încă niște) femei mișto. Mi se pare un tîrg corect.

Viena e moartă, e mare, e pătrățoasă și e complet lipsită de suflet. Viena e ca nemții. Budapesta e cu totul altceva. Budapesta mișună și trăiește, e ceva între Praga și Barcelona (chiar dacă ceva mai nașpa decît fiecare din cele două). Pînă și Dunărea e mai frumoasă în Budapesta (la Viena seamănă cu Dîmbovița). Iar istoria cu cele două orașe pe vremuri despărțite de fluviul care acum le unește într-unul singur e fermecătoare (zău că merită să te faci de căcat și să te bagi la un tur cu vaporașul ca s-o auzi).

După doar jumătate de zi petrecută în Budapesta, un singur gînd îmi stăruie în minte: de ce dracu ne supărăm cînd confundă cîntăreții străini Bucureștiul cu Budapesta? E ca și cînd Oana Roman s-ar supăra că o confundă lumea cu Scarlet Johansson.

Hallstatt e o stațiune frumoasă în care vin chinezii să facă poze și gălăgie și nemții să mănînce și, desigur, să fie proști. E așezată undeva înspre granița de vest a Austriei, între trei munți și un lac. Peisajul seamănă puțin cu Dunărea la Cazane, doar că e de 27 de ori mai frumos. Drumul Viena – Hallstatt, în schimb, nu seamănă cu nimic din ce avem în România. E perfect, e motivul pentru care ți-ai luat permis și mașină cu turbo. Să mergi pe autostradă prin(tre) munți cu 150 la oră, în timp ce urci pante de 15-20%, bașca în curbă. Primul drum din viața mea după care m-am dat jos de la volan mai odihnit și mai binedispus decît mă urcasem. Aici vă pun mai multe poze, pentru că merită. Mai încolo vă zic și de Budapesta (care bate Viena la curul gol la orice capitol). Click pentru poze. Cine-i mîrlan cu fata din a doua primește ban.

(mai mult…)

Viena e primul oraș occidental în care nu am reușit să mă descurc cu o hartă. Are străduțele cele mai întortocheată, mai stupid amplasate și cu cele mai complicate nume. Pentru că nemții sînt foarte proști.

Viena 1: Știu că vă tot povestesc despre femei frumoase în ultima vreme, dar n-am ce face dacă doar peste de astea dau în ultima vreme. În curînd, aici sau în Kamikaze, veți citi povestea Sofiei. O chelneriță superbă din Viena care vorbea un pic românește și căreia i-am lăsat cel mai mare bacșiș din istoria mea de client de restaurant.

N-am poză cu Sofia deocamdată. Mai tîrziu. Dar am una cu fața mea după ce am văzut-o prima dată. Zîmbetul tîmp și ochii asimetrici sînt din cauza la ea. Nemții sînt foarte proști (revin cu amănunte).

Mutare surpriză la Academia Cațavencu: echipa condusă de Denis Dinulescu și Paul Vinicius a hotărît să plece de la mogul și să lanseze propriul lor săptămînal de umor. Surse abilitate din interiorul brandului afirmă că titlul viitoarei publicații va fi ales dintre Cațavencule!, Cațavencilor, Cațavencool, Al/a/ai/ale Cațavencului și Eu cațavencuiesc, tu cațavențuiesti, el/ea cațavențuiește. ”Spiritul Cațavencu pleacă odată cu noi și nu va muri niciodată!…”, a anunțat Dinulescu luni noapte spre marți dimineața, la o conferință de presă organizată în barul scriitorilor, după care a continuat: ”Haaarrrggggmpprrrrrrr…”, și a căzut într-un somn adînc.

Se zvonește că în spatele proiectului ar sta controversatul milionar Nicolae Văcăroiu, mare admirator al echipei de la Academia Cațavencu, despre care se știe că l-a făcut celebru. Cînd a fost contactat de către redactorii noștri, Văcăroiu se afla la ”Budapesta” și, cum nu prea putea vorbi, s-a mulțumit să declare, : ”N-n-nu știu, eu nu șșștiu niiimic! Presupun că aj ști ji eu dacă ar fi ceva clar! Nu fac declarații pînă nu vine nota!”

Deasupra siglei celui ultimului număr din Academia Cațavencu, echipa demisionară a postat un mesaj în care și-a îndemnat cititorii să-i urmeze la noul săptămînal: ”VĂ MULȚUMIM CĂ AȚI FOST ALĂTURI DE NOI ÎN TOATĂ ACEASTĂ SĂPTĂMÎNĂ. CAȚAVENCU CONTINUĂ DE SĂPTĂMÎNA VIITOARE, CU O ALTĂ REVISTĂ ȘI ÎNTR-O ALTĂ CÎRCIUMĂ.”

Partea pozitivă cu șoferii este că nu sînt niciodată oameni plictisitori. Partea proastă e că sînt mereu mai mult sau mai puțin idioți. E ceva care-i face interesanți în acea experiență de viață căpătată în miile de kilometri pe care i-au parcurs și grație miilor de oameni cu care au intrat în contact în drumul lor. La fel cum e ceva și în incapacitatea lor de a face calcule simple sau de a rezolva probleme de logică de clasa a noua care i-a împins către această meserie nu tocmai onorabilă. Experiența de care vă vorbeam îi face pe șoferi să se creadă mereu nedreptățiți de aspra scară socială. Mereu, șoferii se cred mai buni, mai competenți și mai inteligenți decît sînt. Iar charisma lor te poate înșela, uneori, făcîndu-te să crezi că, într-adevăr, sînt cu mult deasupra răutăților și prejudecăților. Dar apoi te gîndești ”hei, ăsta e totuși un șofer! A ALES SĂ FIE ȘOFER, cam cît de inteligent ar putea fi?”. Și atunci îți revii.

Dar nu mi-am propus să înfierez șoferii. Dimpotrivă, vreau să-i laud.

Nu știu dacă ați observat, dar pe lîngă faptul că nu sînt plictisitori și sînt idioți, șoferii mai au o însușire comună: sînt talentați la fotbal. N-aș zice tocmai buni, că un idiot nu poate fi, în mod pur idealist vorbind, bun la ceva. Cert e însă că, la o confruntare fotbalistică într-o firmă oarecare, șoferii vor fi, per total, mult mai buni decît oamenii care se presupune că ar trebui să lucreze cu creierele, nu cu covrigul și maneta. Mereu îți vine să rîzi cînd îi vezi venind la fotbal îmbrăcați ca niște țărani (atenție, băieții absolut paraleli cu fotbalul care se îmbracă precum niște fotbaliști, cu jambiere lungi, bentițe, echipament de firmă, etc, sînt cu totul altă categorie). Dup-aia însă vezi că țăranii joacă bine spre foarte bine și rîsul începe să se transforme în nervi.

Șoferii sînt foarte enervanți la fotbal. Dar nu vă vorbește invidia acum, că încă nu am întîlnit, totuși, un șofer mai bun la fotbal decît mine. Ce-i face enervanți pe șoferi la fotbal (ca și în alte situații de viață, de altfel) este faptul că (așa cum am convenit încă de la primul alineat) sînt idioți. Un băiat bun la fotbal, dar idiot, se va manifesta pe teren cam așa: pune mult suflet, încearcă să trișeze, șutează extrem de tare în absolut orice situație, faultează dur de mai multe ori într-un joc, driblează mai mult decît este necesar, bea bere în pauze, aleargă pînă cînd sufocarea și infarctul par iminente și mereu, dar mereu, pare chitit să demonstreze ceva. Dacă vedeți un băiat pe terenul de fotbal manifestîndu-se astfel, este foarte probabil să fie șofer.

Altfel, ca să închei într-o notă optimistă, șoferii rămîn niște personalități fascinante. Dar cel mai bine i-a surprins fabulosul rapsod Marian Nistor, într-o odă plină de muzicalitate, adevăruri și, inevitabil, mister al cărei refren este fix așa: ”Hei, șofer șofer șofer / Viață plină de mister”. Amin, frate! Din păcate, nu pot găsi melodia nicăieri, simțiți-vă liberi să ne-o împărtășiți dacă dați de ea.

– Ce faci, tîmpito?! urlă Băsescu la Elena Udrea, cînd văzu că primul lucru pe care-l făcuse aceasta la auzul veștii că extratereștrii vor ateriza în fix 2 ore și 39 de minute pe portavionul din Zăbrăuți fusese să-și îmbrace rochia cea mai scurtă și cu decolteul cel mai adînc.
– Mă îmbrăcai și eu că vin extratereștrii, na! Și ce, n-am voie? Ce-ai tu cu mine? Gelosule!
– Dar e destul de clar din mesajul pe care ni l-au trimis faptul că nu-i interesează împerecherea cu pămîntenii!!! Și de ce dracului vorbești în oltenește?
– Vorbesc în oltenește pentru că așa am văzut eu la televizor c-ar fi haios. Pasămite astea sînt clipe istorice pentru întreaga planetă, darămite pentru noi. Sînt sigură că discuția noastră de acum va fi consemnată în cărțile de istorie, în filmele de acțiune și în blogurile de pamflet. Așa că vreau să fiu haioasă, ca să mă știe posteritatea ca blonda spirituală.
– Da, blonda spirituală care s-a îmbrăcat ca o curvă ca să întîmpine o civilizație superioară. Halal!
– Auzi, Traiane… Dar cînd am venit eu de la Pleșcoi către civilizația superioară din București cum crezi că eram îmbrăcată? Nu-mi spune tu mie despre civilizații, da? O să funcționeze, vei vedea. Nici prostul de Dorin nu m-a crezut la început, cînd i-am zis…

Într-adevăr, mesajul transmis de extratereștri către întreaga rasa umană (cel la care Băsescu făcea referire) fusese scurt, explicit și absolut îngrijorător. Faptul că fusese transmis într-o limbă română plină de dezacorduri și expresii argotice era doar unul dintre misterele din jurul transmisiei, care suna exact așa, cuvînt cu cuvînt:

”Pămînteni,
Noi sîntem o civilizație mai superioară ca voi. După cum vedeți, ca drept dovadă, scrim cu î din i. Odată ajunși pe Pămînt, v-ă vom ajuta să atingeți culmile la medicină, la inginerie, la stomatologie dentară și la știință în general. Dar (și aici există un dar), voi veți plăti un preț pentru asta. Pe scurt, că vorba lungă e sărăcia pămînteanului, vă vom mînca. Nu, asta nu face parte din nici un experiment, nu vrem ca să evoluăm ca rasă consumînd oameni și nu vrem să vă integrăm în cine știe ce entitate supremă. Neah. Pur și simplu ne plac carnea de om. Putem trăi și fără, dar noo asta ne place cel mai maxim. Pretextul oficial, dacă vă întreabă vreun telectual, este că vrem să vă dăm o lecție: începînd de azi, 20 mai, ora 23:35, în pauza la emisiunea lu Badea, omul va înceta să mai fie în vîrful lanțului trofic. Nu sîntem barbari. Ne vom purta frumos cu voi, vom lăsa o mare parte liberi (atîta timp cît nu ne dați în cap pe stradă și ne respectați ca pe niște superiori pe scara evoluției ce ne aflăm). Vom face o selecție atentă și pe cei mai grași dintre voi îi vom închide în niște ferme specializate unde îi vom omorî (cum îi spuneți voi?) … într-un mod foarte uman. Probabil veți încerca să vă împotriviți prin opoziție, dar veți înțelege repede că orice ripostă este inutilă și nu folosește la nimic. Sîntem atît de evoluați față de voi încît nu puteți nici măcar să ne vedeți. Sigur că avem metode prin care ne putem face văzuți, dar oricum nu ați înțelege nimic, pentru că aspectul nostru fizic și tehnologia noastră care o avem contrazice toate legile pe care le credeați universal valabile. Cel mai probabil, dacă ne-ați putea vedea, ați înnebuni, iar nouă ne place mîncarea sănătoasă.

În speranța că veți trata mesajul nostru ca pe o propunere corectă de colaborare viitoare, vă dăm întîlnire pe 20 mai. Vom ateriza la Zăbrăuți, pe portavionul pe care am auzit că țiganii voștri tocmai l-au furat pentru fier vechi, pentru că ne enervează filmele voastre, în care toți extratereștrii apar în SUA și au parte de primiri triumfale din partea la președintele Americii. Noi vrem să fim așteptați de Marian Vanghelie și de un taraf de lăutari condus de Florin Salam. Care, apropo, după ce că cîntă excelent de bine, mai are și un nume foarte apetisant. Hă-hă-hă.

– C-c-ce zici, Sorine? S-s-sînt gras? Ca doctor te-ntreb…

Din motive absolut scuzabile, în ziua aceea Marian Vanghelie se bîlbîia mai tare ca de obicei. El nu știa nimic despre civilizația umană, darămite despre cea extraterestră pe care urma să o întîmpine. Presiunea de a fi, fie și pentru cîteva minute, cel mai important om de pe planetă, îi pusese un nod atît de mare în gît încît acum ținea loc și de nod la cravată. Sorin Oprescu îi șterse cei doi litri de transpirație de pe față și gît folosindu-se de trei pachete de șervețele, după care îi răspunse:

– Nu știu ce să zic, Mareane… Ai și tu ceva burtică acolo… Nu am idee ce înțeleg dobitocii ăștia de extratereștri prin ”gras”. Dar oricum faci bine că-i iei și pe ăștia cu tine.

Zîcînd ”ăștia”, Oprescu arătă cu capul înspre armata de personalități aliniate în spatele lui Vanghelie, cu mîinile legate la spate și căușe (călușuri, cum zice dom’ profesor) la gură. Ca să spunem doar cîteva nume din cele aproximativ 550, cîți avea de gînd primarul sectorului 5 să ia cu el la primirea oficială, îi amintim pe: Oana Roman, Andrei Pleșu, Teo Trandafir, Marian Iancu, Monica Anghel, Arhi, Cristian Tabără, Oprah Winfrey, Tataee de la Mafia, Ionuț Dolănescu, Dănuț Lupu și aia grasă de la Bambi.

(va urma)

George s-a născut în orașul Huși, pe 22 februarie 2011. Avea o boală foarte rară: îmbătrînea repede. Extrem de repede. Într-un minut îmbătrînea cît un om normal într-un an. A fost nevoie de 15 minute pentru ca doctorii să înțeleagă de ce anume suferă. După două minute, George nu mai încăpuse în incubator. După douăsprezece, începuse să-i crească părul pubian. La 14 minute de la naștere spuse pentru prima dată cuvîntul ”mama”, cu o voce groasă, în schimbare, de adolescent. Maică-sa se îngrozise și începuse să plîngă. După fix 15 minute, cum spuneam, doctorii o anunțară pe femeie că fiul ei avea să trăiască cît o musculiță de oțet. ”De fapt, puțin mai mult, că alea trăiesc decît cîteva minute”, zise unul dintre specialiști rînjind. Nimeni nu gustă gluma, iar George cu atît mai puțin.

Mai trecură 10 minute în care George medită la situația sa. Avea deja 25 de ani și, din cîte i se explicase, nu putea s-o ducă mai mult de o oră de atunci înainte, asta dacă nu va suferi un infarct între timp. George se gîndi că trebuie să facă ceva deosebit, ceva unic, ceva care să încapă într-o oră și să poată înlocui o întreagă viață. Doar că habar n-avea ce, pentru că nu apucase să învețe nimic. Trebuia să se bazeze pe instinct. Cînd o asistentă bulănoasă intră în salon, George era deja bărbat în toată firea. Avea 30 de minute, deci de ani. George se aruncă asupra ei și o violă îndelung, pînă la 58 de ani. Doctorilor le fusese milă să intervină și priviseră uimiți, alături de mama băiatului și chiar de asistenta violată, cum, în timpul actului sexual, lui George încep să-i pice dinții și părul și să i se zbîrcească pielea. La 58 de ani (28 de minute de la începutul violului primordial), George rămase impotent. Deși nu ejaculase în viața lui, George oftă simplu, cu un aer de bătrîn înțelept care știa că, pentru că nu se grăbise, ratase ceva important. Își îmbrățișă mama pînă la 65 de ani, plîngînd în brațele ei. Femeia de 25 de ani avea să scrie ulterior un film despre prima și ultima dată cînd l-a îmbrățișat pe fiul ei, pe atunci cu 40 de ani mai bătrîn.

Impresionat de scenă, un doctor alcoolic îi întinse lui George o sticlă de spirt și-i făcu semn s-o dea peste cap. George o bău și, brusc, se îmbătă atît de rău încît i se păru că s-a vindecat și că timpul trece mai greu. Era doar o impresie. De la 65 la 73 de ani, George se uită la televizor, dar prinse doar un calup de reclame pe PRO TV. La 73 de minute/ani, simți o durere ascuțită în piept. Îl ținu pînă la 74, cînd se repezi la unul dintre doctori și-i smulse pixul din buzunarul de la piept. Pînă la 80 de ani, George desenă asta pe un chitanțier, cu o îndemînare care-i uimi pe toți cei prezenți:

La 82 de ani, epuizat după o viață în care nu închisese ochii niciodată, George adormi și muri liniștit, în somn, în suspinele mamei.

Doctorii se mai uitară o dată la desenul lui George, apoi ridicară din umeri, îl mototoliră și-l aruncară la coș. Plecară împreună la cîrciuma de peste drum de spital, lăsînd-o pe mamă să-și jelească fiul și pe legiști să-și facă datoria. După cele 80 de minute cît îi luă ca să se îmbete, unul dintre doctori se ridică solemn în picioare și zise bolborosind: ”O viață de om!”. Apoi căzu cu capul pe masă.

Nu mai citisem Tetelu de mult. Fraier. Am citit ultimele două episoade și iar m-am rîs. Pula mea, îmi place tembelul de Tetelu că mă face să mă rîd, ceea ce mi se pare pe undeva logic. De exemplu, dacă cumpărați Kamikaze săptămîna asta puteți citi la Tetelu (actualul Jurnal al Mafiei) aventurile Omului Care Uitase Cum Să Fută.

Și tot Tetelu face rubrica cu roboți și țigani. În numărul ăsta a scris o manea roboto-țigănească: ”Pasăre galbenă-n cioc / Asta-i viața de robot / 10 LET a egal b / Arde circuitele / 20 INPUT c / Cîntă păsărelele / Asta e versiunea BETA / 30 THEN GO TO mă-ta”. Continuarea tot în Kamikaze.

Și na, vă dau bonus și niște fragmente dintr-un episod mai vechi din Imperiul Roboto-țigănesc la care tot așa, m-am rîs:

”În 2536, țiganul Milion înțelesese că trebuia făcut un pas decisiv în relația cu roboții pentru a putea încheia cu aceștia o alianță. Planul lui era simplu: să o căsătorească pe fiica sa, Mercedesa Rulota (pe numele ei complet Mercedesa Rulota Semiremorca În Cur Pe Mă-ta), cu un robot. Dar nu cu orice robot, ci cu cel mai tare dintre ei. Milion organiză o petrecere-monstru în Univers, la care îi chemă pe cei mai importanți roboți din toate galaxiile, între care se distingeau IBM Chess Master (campionul galactic la șah), MIT Mathematical Genius (cel mai inteligent robot din Univers), Moulinex 2500 Speed Fruit Mixer Deluxxxxxe (cel mai rapid storcător de fructe din galaxie) și Philips Bulion Star (cel mai puternic mixer de stors roșii din spațiu). Ca să le obțină bunăvoința, Milion îi îmbătă muci pe toț, oferindu-le lichior de siliciu pînă începură să cînte melodii de petrecere din librăria virtuală iTunes Definitive Manelle Collection. Apoi, ca o surpriză, o introduse în camera pe Mercedesa Rulota. Aceasta era atît de urîtă că nici un robot nu s-ar fi uitat la ea, darămite s-o ia de nevastă. Profitînd de faptul că băieții erau sub influența siliciului, Milion stinse lumina și le ceru să joace Perinița cu fiica sa. IBM Chess Master era prea beat ca să se așeze în genunchi, astfel că atenția lui Milion se îndreptă asupra lui MIT Mathematical Genius. Acesta era cel mai papagal dintre toți roboții și, după ce Mercedesa Rulota îl pupă de o sută de ori pe hard și-i supse intrarea de FireWire, cei doi merseră în camera nupțială pentru a isprăvi și ultimul act al pețitului.

Imediat ce intră în cameră cu Mercedesa, MIT Mathematical Genius aprinse lumina. Văzînd cît de urîtă este, robotul se arse pe loc, definitiv, munca de 15 ani a cercetătorilor de la MIT ducîndu-se dracului. […]”

Pagina următoare »