Stiri din Universuri paralele


Liniștea care se lăsase peste București în noaptea aceea era profundă și apăsătoare. Și nu întîmplător. Cu cîteva ore înainte, poliția făcuse numeroase razii în care ridicase de pe stradă după cum urmează: prostituatele, peștii, drogații, corporatistele grase, cîinii vagabonzi de talie mică (cei mai gălăgioși – n.r.), motocicliștii, bețivii și mai ales pe Arhi (zis și Cei-Trei-Blogări-Arhi), ale cărui mațe deranjau opt cartiere din zona de Est a Bucureștiului cu ghiorțăitul lor infernal care începuse să erupă atunci cînd Arhi își autoimpusese o cură de slăbit draconică bazată pe mîncatul înainte de 3 noaptea a DOAR două șaorme fără legume și cu mai puțin sos. Mari.

Bucureștiul tăcea chitic și asta îi convenea de minune. Se ocupase de tot. E drept, și celălalt membru al clubului îl ajutase un pic, aranjînd ca toate luminile din oraș să fie stinse, pentru ca EL să nu întîmpine obstacole în drumul pe care urma să-l facă. O călătorie care va fi fost istorică. Urma să treacă pe lîngă fiecare panou electoral cu chipul lui din oraș. Și să-l cinstească cum se cuvine.

Își aranjă atent pelerina turcoaz de camuflaj, apoi își alinie cel mai lung fir al bretonului la o anumită cută a frunții, așa cum îl învățaseră cei 29 de consilieri de imagine. Și porni. Grațios ca o gazelă, cu pas moale de felină și lene uriașă de urs aflat în perioada de hibernare. Prima oprire: uriașul panou cu chipul lui din Piața Alba Iulia. Acolo va săvîrși prima faptă. O infracțiune pentru unii, dar el știa că o face pentru supuși. Pentru electorat. Pentru oameni. Pentru posteritate.

Prietenul său avusese grijă ca panoul cu chipul său să fie singurul obiectiv luminat din zonă. Se apropie de el zîmbind larg, uitînd pentru o clipă că trebuie să se ferească și ieșind din linia de boscheți care-i asigura camuflajul. Fu văzut de un cerșetor care scăpase de vigilența poliției pentru că se deghizase, vrînd-nevrînd, în profesor (n.r. – glumă de Antena 3, vreau primă, domnu Felix!).

– Doamna Dana Războiu, sînteți chiar dumneavoastră?! exclamă cerșetorul picînd în genunchi și închinîndu-se. Cerșetorii îi idolatrizau pe cei de la Kanal D. Erau, de altfel, singurii care se uitau la acest post. Erau mulți, dar nu ajutau cu nimic cifrele de audiență, pentru că se uitau în grupuri de cîte 30-40, în vitrina unui magazin de electrocasnice care avea una dintre plasmele expuse (de obicei cea mai mică și mai de căcat) dată pe Kanal D.
– Nu sînt Dana Războiu, șuieră EL printre dinți și îl ucise pe cerșetor într-o clipită dîndu-și părul la o parte și arătîndu-i URECHEA-PE-CARE-DACĂ-O-PRIVEȘTI-ÎN-OCHI-MORI, adică cea dreaptă, nu pe aia stîngă, mai puțin periculoasă, numită și URECHEA-PE-CARE-DACĂ-O-PRIVEȘTI-ÎN-OCHI-FACI-APĂ-LA-GENUNCHI.

După eliminarea cerșetorului, se putu concentra în totalitate la panou. Își zîmbi sieși larg și chiar făcu un gest scurt de salut cu mîna. Jenat puțin de această intimitate nesănătoasă cu propria poză, scrută împrejurimile în căutare de intruși. Nici un suflet pe o rază de cîteva sute de metri. Putea să treacă la treabă. Desfăcu singurul nasture care-i ținea pelerina în jurul corpului și într-o secundă fu gol cum îl făcuse maică-sa. Și la fel de lipsit de păr, pentru că se epilase complet pentru acest eveniment. Își depărtă mîinile de corp și trase adînc în piept aerul poluat și mirosind a mici. Era pregătit. Își apucă sfios penisul cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta se mîngîia pe testiculele mici și lucioase de virgină. De virgină cu testicule mici și lucioase. Și, privindu-se fix în ochii imenși și calzi de pe panou, începu să se masturbeze violent, cu gemete, într-o uitare de sine absolută. După doar 30 de secunde de infinită plăcere, un strigăt tăie noaptea și cheful:

– Crin, ce mă-ta-n cur faci acolo?!

În spatele lui stătea măreț, cu urme de pernă pe obraz, celălalt membru al clubului: Oprescu cel Groaznic de Șmecher. (VA URMA)

Dacă Viena e plictisitoare și plină de proști, Budapesta recunosc că m-a impresionat. Mi-a plăcut atît de tare încît o să militez pentru cedarea Ardealului ungurilor. Dar ce zic eu Ardealul? Să le cedăm toată România! Noi le dăm peisaje și resurse naturale, ei ne dau cultură, civilizație și (încă niște) femei mișto. Mi se pare un tîrg corect.

Viena e moartă, e mare, e pătrățoasă și e complet lipsită de suflet. Viena e ca nemții. Budapesta e cu totul altceva. Budapesta mișună și trăiește, e ceva între Praga și Barcelona (chiar dacă ceva mai nașpa decît fiecare din cele două). Pînă și Dunărea e mai frumoasă în Budapesta (la Viena seamănă cu Dîmbovița). Iar istoria cu cele două orașe pe vremuri despărțite de fluviul care acum le unește într-unul singur e fermecătoare (zău că merită să te faci de căcat și să te bagi la un tur cu vaporașul ca s-o auzi).

După doar jumătate de zi petrecută în Budapesta, un singur gînd îmi stăruie în minte: de ce dracu ne supărăm cînd confundă cîntăreții străini Bucureștiul cu Budapesta? E ca și cînd Oana Roman s-ar supăra că o confundă lumea cu Scarlet Johansson.

Hallstatt e o stațiune frumoasă în care vin chinezii să facă poze și gălăgie și nemții să mănînce și, desigur, să fie proști. E așezată undeva înspre granița de vest a Austriei, între trei munți și un lac. Peisajul seamănă puțin cu Dunărea la Cazane, doar că e de 27 de ori mai frumos. Drumul Viena – Hallstatt, în schimb, nu seamănă cu nimic din ce avem în România. E perfect, e motivul pentru care ți-ai luat permis și mașină cu turbo. Să mergi pe autostradă prin(tre) munți cu 150 la oră, în timp ce urci pante de 15-20%, bașca în curbă. Primul drum din viața mea după care m-am dat jos de la volan mai odihnit și mai binedispus decît mă urcasem. Aici vă pun mai multe poze, pentru că merită. Mai încolo vă zic și de Budapesta (care bate Viena la curul gol la orice capitol). Click pentru poze. Cine-i mîrlan cu fata din a doua primește ban.

(mai mult…)

Viena e primul oraș occidental în care nu am reușit să mă descurc cu o hartă. Are străduțele cele mai întortocheată, mai stupid amplasate și cu cele mai complicate nume. Pentru că nemții sînt foarte proști.

Viena 1: Știu că vă tot povestesc despre femei frumoase în ultima vreme, dar n-am ce face dacă doar peste de astea dau în ultima vreme. În curînd, aici sau în Kamikaze, veți citi povestea Sofiei. O chelneriță superbă din Viena care vorbea un pic românește și căreia i-am lăsat cel mai mare bacșiș din istoria mea de client de restaurant.

N-am poză cu Sofia deocamdată. Mai tîrziu. Dar am una cu fața mea după ce am văzut-o prima dată. Zîmbetul tîmp și ochii asimetrici sînt din cauza la ea. Nemții sînt foarte proști (revin cu amănunte).

Mutare surpriză la Academia Cațavencu: echipa condusă de Denis Dinulescu și Paul Vinicius a hotărît să plece de la mogul și să lanseze propriul lor săptămînal de umor. Surse abilitate din interiorul brandului afirmă că titlul viitoarei publicații va fi ales dintre Cațavencule!, Cațavencilor, Cațavencool, Al/a/ai/ale Cațavencului și Eu cațavencuiesc, tu cațavențuiesti, el/ea cațavențuiește. ”Spiritul Cațavencu pleacă odată cu noi și nu va muri niciodată!…”, a anunțat Dinulescu luni noapte spre marți dimineața, la o conferință de presă organizată în barul scriitorilor, după care a continuat: ”Haaarrrggggmpprrrrrrr…”, și a căzut într-un somn adînc.

Se zvonește că în spatele proiectului ar sta controversatul milionar Nicolae Văcăroiu, mare admirator al echipei de la Academia Cațavencu, despre care se știe că l-a făcut celebru. Cînd a fost contactat de către redactorii noștri, Văcăroiu se afla la ”Budapesta” și, cum nu prea putea vorbi, s-a mulțumit să declare, : ”N-n-nu știu, eu nu șșștiu niiimic! Presupun că aj ști ji eu dacă ar fi ceva clar! Nu fac declarații pînă nu vine nota!”

Deasupra siglei celui ultimului număr din Academia Cațavencu, echipa demisionară a postat un mesaj în care și-a îndemnat cititorii să-i urmeze la noul săptămînal: ”VĂ MULȚUMIM CĂ AȚI FOST ALĂTURI DE NOI ÎN TOATĂ ACEASTĂ SĂPTĂMÎNĂ. CAȚAVENCU CONTINUĂ DE SĂPTĂMÎNA VIITOARE, CU O ALTĂ REVISTĂ ȘI ÎNTR-O ALTĂ CÎRCIUMĂ.”

Partea pozitivă cu șoferii este că nu sînt niciodată oameni plictisitori. Partea proastă e că sînt mereu mai mult sau mai puțin idioți. E ceva care-i face interesanți în acea experiență de viață căpătată în miile de kilometri pe care i-au parcurs și grație miilor de oameni cu care au intrat în contact în drumul lor. La fel cum e ceva și în incapacitatea lor de a face calcule simple sau de a rezolva probleme de logică de clasa a noua care i-a împins către această meserie nu tocmai onorabilă. Experiența de care vă vorbeam îi face pe șoferi să se creadă mereu nedreptățiți de aspra scară socială. Mereu, șoferii se cred mai buni, mai competenți și mai inteligenți decît sînt. Iar charisma lor te poate înșela, uneori, făcîndu-te să crezi că, într-adevăr, sînt cu mult deasupra răutăților și prejudecăților. Dar apoi te gîndești ”hei, ăsta e totuși un șofer! A ALES SĂ FIE ȘOFER, cam cît de inteligent ar putea fi?”. Și atunci îți revii.

Dar nu mi-am propus să înfierez șoferii. Dimpotrivă, vreau să-i laud.

Nu știu dacă ați observat, dar pe lîngă faptul că nu sînt plictisitori și sînt idioți, șoferii mai au o însușire comună: sînt talentați la fotbal. N-aș zice tocmai buni, că un idiot nu poate fi, în mod pur idealist vorbind, bun la ceva. Cert e însă că, la o confruntare fotbalistică într-o firmă oarecare, șoferii vor fi, per total, mult mai buni decît oamenii care se presupune că ar trebui să lucreze cu creierele, nu cu covrigul și maneta. Mereu îți vine să rîzi cînd îi vezi venind la fotbal îmbrăcați ca niște țărani (atenție, băieții absolut paraleli cu fotbalul care se îmbracă precum niște fotbaliști, cu jambiere lungi, bentițe, echipament de firmă, etc, sînt cu totul altă categorie). Dup-aia însă vezi că țăranii joacă bine spre foarte bine și rîsul începe să se transforme în nervi.

Șoferii sînt foarte enervanți la fotbal. Dar nu vă vorbește invidia acum, că încă nu am întîlnit, totuși, un șofer mai bun la fotbal decît mine. Ce-i face enervanți pe șoferi la fotbal (ca și în alte situații de viață, de altfel) este faptul că (așa cum am convenit încă de la primul alineat) sînt idioți. Un băiat bun la fotbal, dar idiot, se va manifesta pe teren cam așa: pune mult suflet, încearcă să trișeze, șutează extrem de tare în absolut orice situație, faultează dur de mai multe ori într-un joc, driblează mai mult decît este necesar, bea bere în pauze, aleargă pînă cînd sufocarea și infarctul par iminente și mereu, dar mereu, pare chitit să demonstreze ceva. Dacă vedeți un băiat pe terenul de fotbal manifestîndu-se astfel, este foarte probabil să fie șofer.

Altfel, ca să închei într-o notă optimistă, șoferii rămîn niște personalități fascinante. Dar cel mai bine i-a surprins fabulosul rapsod Marian Nistor, într-o odă plină de muzicalitate, adevăruri și, inevitabil, mister al cărei refren este fix așa: ”Hei, șofer șofer șofer / Viață plină de mister”. Amin, frate! Din păcate, nu pot găsi melodia nicăieri, simțiți-vă liberi să ne-o împărtășiți dacă dați de ea.

Pagina următoare »